La 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene adopta un decret prin care erau modificate denumirile unui număr mare de localități din actuala regiune Cernăuți. Potrivit unui studiu publicat în „Analele Bucovinei”, în baza documentului au fost schimbate numele a 130 de localități, între acestea aflându-se 60 de sate cu populație exclusiv românească și numeroase localități cu populație mixtă. Astăzi, 7 septembrie 2026, se împlinesc 80 de ani de la adoptarea decretului.
Documentul, emis la Kiev, purta titlul „Despre păstrarea denumirilor istorice și precizarea și reglementarea denumirilor existente ale consiliilor sătești și localităților din regiunea Cernăuți”. În pofida formulării oficiale, decretul cuprinde o listă amplă de sate și cătune ale căror nume tradiționale au fost înlocuite sau modificate, inclusiv în zonele locuite compact de români.
Schimbările au fost deosebit de numeroase în Ținutul Herța. Potrivit textului decretului, Mogoșești a devenit Bairaky, Mihoreni – Petrașivka, Poieni-Regat – Poliana, Poieni-Bucovina – Bukivka, iar Satu Mare – Velykosillia. În aceeași zonă, Mamornița a primit denumirea Radgospivka, Pasat a devenit Krupianske, iar denumirea localității Probotești a fost înlocuită cu Diakivți.
Numeroase modificări au vizat și satele românești din raionul Hliboca. Oprișeni a fost redenumit Dubivka, Suceveni – Șiroka Poliana, Tereblecea – Porubne, Iordănești – Pidlisne, iar Băhrinești – Bagrinivka. Decretul a intervenit nu doar asupra numelor satelor, ci și asupra denumirilor consiliilor sătești și ale unor cătune.
În zona Cernăuți–Sadagura au fost operate, de asemenea, schimbări importante. Rarancea a devenit Ridkivți, iar Cotul Ostriței – Ostrița. În alte raioane ale regiunii au fost modificate denumiri precum Șendreni, devenit Dranița, sau Cerlena Mare, redenumită Cerlenivka.
Un studiu publicat în 1997 în revista academică „Analele Bucovinei” arată că decretul din 7 septembrie 1946 a dus la schimbarea numelor a 130 de localități și că 60 dintre acestea erau sate cu populație exclusiv românească, în timp ce multe altele aveau populație mixtă. Autorul studiului plasează această intervenție asupra toponimiei în contextul mai larg al politicilor sovietice aplicate după includerea nordului Bucovinei, a Ținutului Herța și a nordului Basarabiei în RSS Ucraineană și o interpretează ca pe o acțiune de îndepărtare a unor denumiri istorice românești. Potrivit aceleiași cercetări, aplicarea efectivă a modificărilor s-a realizat în anul 1947.
Textul original al decretului confirmă amploarea operațiunii. Documentul este structurat pe raioane – printre care Herța, Hliboca, Noua Suliță, Storojineț, Sadagura, Cernăuți, Vijnița și altele – și enumeră sistematic vechea denumire și numele care urma să fie folosit în administrația sovietică. Decretul este semnat de președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, Mihail Greciuha, și de secretarul Oleksandr Mejjerin, fiind datat „Kiev, 7 septembrie 1946”.
Unele dintre denumirile introduse atunci sunt folosite oficial și astăzi, în timp ce în comunitățile românești numele istorice au continuat să fie păstrate în vorbirea curentă. Astfel, localități cunoscute de români drept Tereblecea, Oprișeni, Mogoșești sau Mihoreni figurează în nomenclatura administrativă ucraineană sub denumiri stabilite sau consacrate în perioada sovietică.
La opt decenii de la adoptarea decretului, documentul din 7 septembrie 1946 rămâne o mărturie importantă pentru înțelegerea transformărilor administrative, lingvistice și identitare prin care au trecut comunitățile din regiunea Cernăuți după cel de-al Doilea Război Mondial.
Marin Gherman
