„În fiecare dimineață, la ora 8:00 fix, se deschidea prima celulă. Apoi a doua. Apoi a treia. Electroșocuri… Bastoane… Câini dresați să muște… Țipete… Umilință… Și totul se repeta, metodic, până la ultima ușă… În fiecare zi. Timp de 1008 de zile…”, își amintește militarul Ivan Dibrova într-un interviu pentru publicația cernăuțeană BUK media.
Ivan Dibrova a supraviețuit acestui ritual al cruzimii. S-a întors acasă bolnav de tuberculoză, cu plămânii afectați, cu trupul distrus și cu o greutate cu 45 de kilograme mai mică. Asemănător unui mort…
Dar, după ce a s-a întorsc acasă din captivitate, nu a vorbit despre suferințele și infernul prin care a atrecut. A început să vorbească despre ceilalți. Despre cei care au rămas acolo, în captivitate, la ruși…
Ivan Dibrova, militar ucrainean capturat în aprilie 2022 în timpul luptelor pentru Mariupol, a petrecut 1008 zile în detenție. A fost eliberat la 15 ianuarie 2025, în cadrul unui schimb de prizonieri, fiind inclus pe lista persoanelor grav bolnave. În captivitate a contractat tuberculoză și a suferit multiple traumatisme fizice.
S-a înrolat în 2020 în primul batalion separat de infanterie marină al Ucrainei. La momentul declanșării invaziei ruse la scară largă, în februarie 2022, avea 21 de ani și se afla în zona Mariupolului, unde a participat la apărarea orașului. În timpul luptelor a suferit o contuzie.
La 13 aprilie 2022 a fost luat prizonier. A fost deținut inițial la Olenivka și ulterior la Suhodilsk, în regiunea Luhansk. Pe 27 aprilie 2022 a fost transferat pe teritoriul Federației Ruse, într-un centru de detenție preventivă din regiunea Smolensk.
Potrivit militarului, perioada de detenție a fost marcată de violențe sistematice, umilințe și lipsa asistenței medicale adecvate. Atât la capturare, cât și la sosirea în Rusia, deținuții au fost supuși unor bătăi severe, utilizării de electroșocuri și atacurilor cu câini. Mai mai mulți prizonieri au murit în urma violențelor.
În centrul de detenție, programul zilnic era strict controlat. Deșteptarea avea loc în mod repetat de mai multe ori, iar micul dejun – porții mici de terci și pâine. În fiecare dimineață, în jurul orei 8:00, deținuții erau supuși unor percheziții și acte de violență.
Dușurile erau permise o dată la două săptămâni, sub apă rece, iar deținuții reveneau în celule cu haine ude. Ivan Dibrova afirmă că temperaturile din celule scădeau frecvent sub zero grade în sezonul rece.
În detenție a fost diagnosticat cu tuberculoză. Potrivit militarului, un număr mare de deținuți ar fi contractat boala, iar șase persoane ar fi decedat. Pe durata captivității, a pierdut aproximativ 45 de kilograme.
Pentru a-și menține rezistența fizică și psihică, a început să facă exerciții fizice zilnic, într-o zonă a celulei neacoperită de camerele de supraveghere. În decurs de 90 de zile, spune că a efectuat 100.000 de flotări (ridicarea și coborârea corpului întins, prin îndoirea și extensia brațelor cu palmele pe sol).
La 15 ianuarie 2025, Ivan Dibrova a fost eliberat în cadrul unui schimb de prizonieri. Afirmă că în prezent suferă de afecțiuni pulmonare, dureri articulare cronice și migrene, consecințe ale bolii și ale traumelor suferite.
După revenirea în Ucraina, a inițiat o campanie intitulată „Scrisori de speranță”. Încurajează familiile să scrie chiar și celor considerați dispăruți. Uneori, răspunsurile vin după luni de tăcere. Potrivit militarului, corespondența reprezintă un sprijin moral esențial pentru cei aflați în detenție.
Ivan nu a primit nicio scrisoare. Părinții au trimis câteva… Dar nu au ajuns. El știe ce înseamnă o scrisoare pentru un deținut: „Fiecare cuvânt e o rază de lumină. Îți dă putere să mai reziști o zi. Sunt convins că mulți dintre cei dispăruți sunt în captivitate. Important este să scriem, să scriem, să scriem…”
De asemenea, a fondat o organizație care oferă asistență psihologică și juridică foștilor prizonieri, familiilor persoanelor dispărute și ostaticilor civili. Organizează întâlniri, activități, creează rețele de sprijin. A lansat și un sistem prin care cei eliberați pot ajuta la identificarea persoanelor dispărute
„Este important ca cei care se vor întoarce să știe că nu au fost uitați”, afirmă Ivan Dobrova.
Are 25 de ani. 20% din capacitatea pulmonară este pierdută. Articulațiile îl dor constant… Captivitatea i-a furat trei ani din viață și sănătatea pentru totdeauna. Dar nici tortura, nici foamea, nici boala nu l-au distrus…
„Uneori e greu să respir. Dar sunt viu”, spune Ivan. Nu vorbește despre răzbunare. Nu vorbește despre ură. Vorbește despre întoarcere.
În cele 1008 zile rușii au încercat să-l înfrângă… Nu au reușit. „Visez să se termine războiul și toți să revină acasă. Iar pentru cei care încă sunt în captivitate, mesajul este simplu: Să reziste. Credința este cea mai puternică armă. Trebuie să facem tot ce putem, ca atunci când se vor întoarce, să fie mândri de țara lor.”
În cele 1008 zile dușmanul a dorit să-l învingă… Nu a reușit. Ivan Dibrova a ieșit din infernul rusesc fără să se piardă pe sine — iar primele sale gânduri nu au fost despre propria durere, ci despre cei care încă așteaptă… Acolo, în capturare, departe de casă… Încă așteaptă…
Sursă foto: BUKmedia / militarul Ivan Dibrova
Leonid Parpaut
