„Nu vom deveni Rusia doar pentru că nu îi simpatizăm pe ruși. Vom evita modelul rusesc doar dacă instituțiile statului vor funcționa eficient, iar guvernarea nu se va baza exclusiv pe relații personale. Funcțiile publice trebuie ocupate pe criterii de competență, nu în funcție de gradul de apropiere față de președinte. Parlamentul, presa și societatea au dreptul să întrebe de ce o anumită persoană este numită într-o funcție, de ce este ulterior revocată și care sunt argumentele care justifică desemnarea sa pentru acel post.”
Acest punct de vedere este exprimat de președintele Consiliului de Administrație al Institutului pentru Politică Mondială, Viktor Șlinceak (facebook.com/viktor.shlinchak), într-un comentariu publicat de Apostrophe.ua.
”Zilele trecute am recitit distopia „Ziua opricinicului” de Vladimir Sorokin. Mi-a venit, în același timp, să râd și să mă întristez. Cartea a fost scrisă în 2006, iar acțiunea se desfășoară în 2028 – adică practic peste un an.
În universul imaginat de Sorokin, Rusia a trecut prin destrămare și printr-o nouă „Perioadă a Tulburărilor”. O parte din teritorii au fost împărțite între statele vecine. Țara s-a izolat de Occident în spatele unui zid, a devenit complet dependentă de China și este condusă de oameni cărora „țarul” le permite orice, doar pentru că sunt oamenii lui.
Într-un episod, fostul ministru de Externe și președintele Dumei discută cum ar putea împărți Rusia: „Estul – Japoniei. Siberia – Chinei. Ținutul Krasnodar – Ucrainei. Altaiul – Kazahstanului. Pskovul – Estoniei. Novgorodul – Belarusului. Iar mijlocul îl păstrăm pentru noi”.
Din acel „miez” se naște apoi un nou imperiu, cu un țar, opricinici care circulă în „Mercedesuri”, beau vodcă, jefuiesc și comit fărădelegi. Sistemul politic revine, în esență, la epoca lui Ivan cel Groaznic.
Ceea ce impresionează este că Sorokin nu a exagerat atât de mult pe cât părea la momentul publicării cărții. Rusia nu s-a destrămat încă – deși sper că acest lucru se va întâmpla cândva –, iar țarul nu există oficial. În rest însă, realitatea urmează tot mai mult scenariul descris de scriitor.
Rusia se izolează de Occident, devine tot mai dependentă economic de China, iar legile ajung să reflecte voința unei singure persoane. Principiul fundamental al guvernării nu mai este legea, ci loialitatea personală. Pentru cei apropiați puterii există totul. Pentru ceilalți rămâne ceea ce nu au luat „ai lor”.
Dar această distopie nu vorbește doar despre Rusia, unde au mai rămas doar câteva ziare controlate de stat, iar scriitorii scriu după dictarea Kremlinului – nu a celui „roșu”, ci a unuia revopsit în alb. De altfel, această filosofie amintește izbitor de ideile ideologului Aleksandr Dughin, care pledează constant pentru întoarcerea în trecut și pentru un sistem în care întreaga ierarhie este construită exclusiv pe loialitatea față de conducător.
Tocmai de aceea această satiră amară ne obligă să privim și spre noi înșine. Despre vecinii noștri agresivi știm deja destule. Întrebarea este dacă nu riscăm, la rândul nostru, să alunecăm pe aceeași pantă, urmărind cum în Kremlin puterea se concentrează tot mai mult în mâinile unui singur om și cum Rusia se transformă într-o nouă monarhie, cu Putin – sau succesorul său – în frunte.
Un exemplu recent este numirea lui Rustem Umerov la conducerea Serviciului de Informații Externe al Ucrainei…
Nu discut aici despre persoana lui Umerov. A fost ministru al Apărării, a condus Consiliul Național de Securitate și Apărare, a participat la negocieri dificile în Orientul Mijlociu și în Turcia și menține un dialog constant cu partenerii americani. Este evident că președintele are încredere în el.
Întrebarea este însă alta: de ce o persoană fără experiență în domeniul informațiilor externe ajunge să conducă tocmai Serviciul de Informații Externe? De ce, din nou, una dintre cele mai importante structuri speciale este încredințată nu unui profesionist format în sistem, ci unui politician din cercul apropiat al președintelui? Și nu cumva încrederea personală a șefului statului devine criteriul principal pentru ocuparea oricărei funcții publice importante?
Dacă o asemenea numire are loc o singură dată, ea poate fi explicată prin condițiile războiului și prin lipsa de cadre. Dacă însă astfel de decizii devin o practică, nu mai vorbim despre o excepție, ci despre o tendință. Din păcate, una îngrijorătoare.
În romanul lui Sorokin, opricinicii nu sunt doar niște oameni înarmați cu mături și capete de câine atârnate de automobile. Ei sunt cei cărora conducătorul le-a delegat dreptul de a acționa în numele său. Puterea lor nu izvorăște din lege și nici din instituții, ci exclusiv din apropierea față de suveran. Așa începe privatizarea statului. Nu este nevoie să furi ceva. Este suficient să convingi, treptat, societatea că statul înseamnă conducătorul și oamenii în care acesta are încredere, iar instituțiile nu fac altceva decât să execute deciziile luate într-un cerc restrâns.
Desigur, Ucraina nu este Rusia. Însă acest fapt nu reprezintă o formulă magică, suficientă pentru a ne feri de modelul rusesc de guvernare. Nu îl vom evita doar pentru că nu îi simpatizăm pe ruși, ci doar atunci când instituțiile vor funcționa cu adevărat, funcțiile publice vor fi ocupate pe criterii de competență, și nu în funcție de apropierea față de președinte, iar Parlamentul, presa și societatea vor putea adresa, în mod firesc, întrebări precum: de ce este numită o anumită persoană într-o funcție, de ce este revocată și ce competențe sau program o recomandă pentru acel post?
Pentru că nu este suficient să învingem Rusia pe câmpul de luptă.
Trebuie să avem grijă să nu o reconstruim, fără să ne dăm seama, în propria noastră țară”, – a conchis președintele Consiliului de Administrație al Institutului pentru Politică Mondială, Viktor Șlinceak (facebook.com/viktor.shlinchak), într-un comentariu pentru Apostrophe.ua.
Leonid Parpauț
