„Am muncit din greu toată viața, am făcut totul singuri, de la zero, am crescut copiii. Soțul îmi spunea mereu: «Dașunko, o să avem tot ce ne trebuie. La bătrânețe ne vom odihni.» Dar acum nu vom mai avea bătrânețea aceea împreună… Și eu tot îl aștept pe soțul meu, deși știu că nu mai este”, povestește Domnika Palicuk, soția unui apărător căzut, într-un material publicat de Molodîi Bucovineț.
Serghii Palicuk a plecat voluntar pe front în primele zile ale războiului la scară largă. Timp de doi ani a servit în cadrul Brigăzii 107 separate a Forțelor de Apărare Teritorială. Era șofer, dar ieșea pe poziții împreună cu camarazii săi.
Pe 5 ianuarie 2024, viața i-a fost curmată de o lovitură cu dronă inamică. A doua zi ar fi trebuit să împlinească 53 de ani.
Serghii Palicuk s-a născut pe 6 ianuarie 1971, la Armiansk, în Crimeea, dar rădăcinile familiei sale se află în regiunea Cernăuți. În copilărie, împreună cu familia, s-a mutat în satul Zrub-Comarivski, din comunitatea Storojineț, unde a terminat clasa întâi. Ulterior, familia s-a stabilit în regiunea Zaporojie, unde Serghii și-a finalizat studiile, apoi a plecat în armată, unde a servit doi ani în Kazahstan.
Mai târziu, părinții s-au întors în regiunea Cernăuți. Aici Serghii și-a întemeiat o familie. Împreună cu soția sa, Domnika, au trăit 32 de ani și au crescut cinci copii — un fiu și patru fiice.
Când a început invazia la scară largă, Serghii Palicuk nu a ezitat. În a treia zi de război, a decis să meargă la armată. Soția a încercat să-l convingă să rămână, dar el i-a spus că nu poate sta deoparte. „Stătea pe marginea patului și spunea că trebuie să plece. L-am rugat mult să rămână. Iar el mi-a zis: «Am copii, cinci nepoți. Merg pentru că am pe cine apăra»”, povestește soția.
La câteva zile după începerea războiului, Serghii și-a dus soția la muncă, iar el și-a strâns bagajele și a plecat la armată. Așa a devenit militar al Brigăzii 107 separate de apărare teritorială. Din punct de vedere al funcției era șofer, dar serviciul său nu s-a limitat la condus — transporta militari, ieșea pe poziții și îndeplinea, împreună cu camarazii, misiuni de luptă.
În cei doi ani de serviciu, bărbatul a fost rănit de mai multe ori. După tratament, abia se putea deplasa, dar revenea mereu la unitate. „Duminică a fost externat din spital, iar seara era deja din nou în unitate. Mergea foarte greu din cauza acelei răni, mâna nu-i mai funcționa bine, dar tot s-a întors la război”, spune Domnika.
Serviciul militar nu i-a schimbat firea. Chiar și în cele mai grele împrejurări, încerca să-i susțină pe ceilalți. „Era foarte pozitiv. Pe poziții îi făcea pe toți să râdă, îi înveselea, ca băieții să nu-și piardă curajul. Chiar și atunci când zburau dronele, spunea mereu ceva care îi făcea pe toți să zâmbească”, își amintește soția.
Camarazii i-au dat lui Serghii indicativul „Okun” (Bibanul), din cauza pasiunii lui pentru pescuit. Din cauza părului cărunt, era numit în glumă și „Sniejok” (Fulg de nea).
Ultima dată a venit acasă în octombrie 2023. A amenajat lângă casă un colț confortabil de odihnă și a adunat prietenii. Potrivit soției, atunci au petrecut împreună câteva zile. „Ne-am fotografiat toți cu el: copiii, nepoții, prietenii. Și, nu știu de ce, aveam senzația că era ultima dată”, spune ea. Așa s-a și întâmplat.
Cu o zi înainte de a muri, Serghii a vorbit cu soția la telefon. Femeia avea o presimțire rea. „Lucram atunci într-un magazin și am plâns toată ziua. Nu mă părăsea senzația că urma să se întâmple ceva rău. I-am spus soțului: «Mâine e ziua ta de naștere. Roagă-l pe comandant să nu te trimită pe poziție.» El mă liniștea, mă asigura că totul va fi bine. Ultima dată am vorbit cu el în jur de ora cinci după-amiaza. Iar în jurul orei zece seara a murit. Dimineața, pe 6 ianuarie, oamenii începuseră deja să-l felicite pe rețelele sociale de ziua lui. Atunci încă nu știam că Serghii nu mai era”, povestește, plângând, Domnika.
Militarul a fost înmormântat pe 9 ianuarie 2024, în satul Zrub-Comarivski.
De atunci au trecut peste doi ani. Viața continuă, iar nepoții sunt acum șase la număr. Dar durerea pierderii nu trece. Domnika i se adresează încă, în gând, soțului. Sunt momente în care simte nevoia să-l sune, să-i spună o veste sau să-l întrebe ceva. „Uneori uit că Serghii al meu nu mai este. De exemplu, fiica a rămas însărcinată. Mă gândesc: acum îl sun, îi spun. Copiii își amintesc câte ceva, cum ne duceam la Nistru, se ceartă cine era atunci acolo. Iar eu spun: «Acum îl sun pe tăticu.» Iau telefonul, iar ei se uită la mine. Atunci îmi amintesc…”.
Post-mortem, Serghii Palicuk a fost distins cu „Crucea Forțelor de Apărare Teritorială” a Ministerului Apărării al Ucrainei, pentru curaj, fidelitate față de jurământul militar și contribuție la apărarea Ucrainei.
Anterior, rudele și prietenii au strâns semnături pentru o petiție privind acordarea, post-mortem, a titlului de Erou al Ucrainei lui Serghii Palicuk. Petiția a strâns numărul necesar de voturi, dar se află încă în examinare.
BucPress
