Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți: Cuvânt de adio la despărțirea de Vasile Tărâțeanu

Vasile TĂRÂȚEANU nu mai e printre noi. În dimineața de luni, 8 august 2022, inima lui a încetat să mai bată. Pierdere grea pentru literele române din nordul Bucovinei, irecuperabilă pierdere pentru societatea civilă a românilor din Cernăuți, resimțită acut de toată suflarea românească, dar mai cu seamă de Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi, al cărui vrednic și curajos președinte a fost până la ultima suflare.

Ne despărțim de el cu nemărginită tristețe, cu inima îndoliată și cu conștiința clară că nimeni nu-l va putea suplini. A dus o viață zbuciumată, mereu în luptă cu inerția, cu opreliștile și abuzurile regimului, cu nedreptatea. Chiar și acum, când nu mai avea forța de odinioară să urce pe baricade, când bătălia părea oarecum încheiată, a știut să treacă la cele veșnice ca un adevărat luptător, urcând spre stele pe scutul nenumăratelor victorii obținute în crunta confruntare cu spectrul morții, care l-a urmărit, pas cu pas,  în ultimii ani, dându-i târcoale în mai multe rânduri. A luptat vitejește, până la ultima clipă, ținând moartea la distanță, uimindu-ne (a câta oară!) prin curajul și forța sa de rezistență. În duel permanent cu propriile slăbiciuni și în continuă luptă cu veșnicele carențe ale sistemului social și politic de azi și de ieri, a făcut ca actul de rezistență să fie, pentru el, un principiu de viață, un mod de existență. Atacat sub diferite forme, în diferite timpuri, prin diferite metode, a fost omul care niciodată nu s-a dat bătut. Îndrăznesc să spun că a fost Arcașul acestui plai, pentru care a luptat până la ultima săgeată.

Deși era cu vreo cinci-șase ani mai mare ca noi, tinerii scriitori din generația anilor 70, în cercul nostru de prieteni intrase obișnuința de a-l gratula cu hipocoristicul Vasilică. Și asta nu doar pentru că era mai mic de statură, ci mai ales pentru că avea în comportamentul său o notă de ingenuitate specifică vârstei copilăriei. Era bun. Bun la suflet și tolerant cu cei din jurul său, în special cu confrații de condei, pentru care spiritul incisiv era o normă de comportament poetică, iar la unii mai cu harțag, și o formă de ambiț malițios care trecea dincolo de limitele poeziei. În fiecare poet trăiește un copil, spunea Rilke. La Vasilică Tărâțeanu acest copil ieșea parcă mai tare în evidență. Dar iată că afectuoasa apropiere de minionul visător din acei îndepărtați ani e înlocuită astăzi, prin voia Celui de Sus, de dureroasa despărțire de un suflet mare, de un prieten care a avut, poate mai mult decât alții din jurul său, vocația prieteniei adevărate, întotdeauna săritor la nevoie, cu asupra de măsură receptiv la durerile altora, mai puțin grijuliu cu el însuși.

De câtva timp, prietenul nostru Vasile Tărâțeanu a început să ne uimească prin capacitatea sa extraordinară de a nu sta locului nicio clipă. Așa s-a încetățenit după el imaginea de veșnic hoinar. Atât cât a fost în putere, a bătut drumurile regiunii și ale țărilor din apropiere, în lung și în lat, dar a făcut acest lucru nu pentru că nu i-ar fi plăcut să stea liniștit, ca mulți alții, acasă. A drumețit, fiind un călător neostenit, nu atât din plăcerea în sine de a se afla mereu pe drumuri, deși îi plăcea să colinde lumea, cât din nevoile neamului, editând, la începuturile deșteptării conștiinței naționale a românilor bucovineni, o gazetă combativă, cu nume sonor, „Plai românesc”, organ de presă al Societății „Mihai Eminescu”, prima publicație de acest gen din anii de după război. Luni întregi, săptămână de săptămână, a făcut naveta Cernăuți-Chișinău, dormind prin tipografii, prin tren, prin gări, într-o perioadă de mare zbucium social, chiar de la data începerii tipăririi „Foii…” Societății Eminescu, eveniment întâmplat pe ultima sută de metri a perestroicii lui Gorbaciov, până la data începerii, în prima decadă de independență a statului ucrainean, a procesului judiciar intentat publicației pentru blestemata de sârma ghimpată înfiptă în literele titlului de pe frontispiciul ziarului, sârmă pe care redactorul-șef nu vroia, nici în ruptul capului, s-o scoată de acolo, căci o vedea trecând și prin inima lui, de unde nicio judecătorie nu putea să o smulgă. Apostoliceasca sa trudă a fost observată și punctată cu exactitate de criticul literar Mihai Cimpoi, mentorul, promotorul (la Academia Română) și companionul său în drumurile prin țară: „Cu sufletul mai mare decât mărunta-i dar vânjoasa făptură, Vasile Tărâțeanu este veșnicul pelegrin romantic cu pielea tăbăcită de cele patru vânturi, dedicat apostolatului cultural românesc-bucovinean pe pământul Daciei străbune.”

Neînfricat luptător pentru dreptate, organizator al unor splendide manifestări culturale, dar și al unor proteste vehemente împotriva nedreptelor legi care, fără niciun temei, în mod absurd, injust, impardonabil, încearcă să scoată limba română din școli, sfidând Constituția și Convențiile internaționale la care Ucraina este parte, neîntrecut negociator în raporturile cu autoritățile, pe care le cunoștea din interior, fiind ales, la începuturile democrației ucrainene, consilier în Consiliul Regional Cernăuți, Vasile Tărâțeanu a știut să conducă până în cea din urmă clipă a vieții, cu mare curaj și cu multă dăruire, Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi. În cei aproape zece ani de când există această organizație nonguvernamentală, președintele ei a făcut tot posibilul pentru a o situa în fruntea luptei comunității pentru adevăr și dreptate. Majoritatea demersurilor, petițiilor, apelurilor, dacă nu chiar toate câte au fost trimise în această perioadă către înaltele instituții din țară și din străinătate, au fost inițiate și redactate în cadrul organizației civice pe care a condus-o cu uimitoare rezultate, dar și cu prețul unor sacrificii pentru sănătate, academicianul Vasile Tărâțeanu. Lipsa lui va fi acut resimțită de Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuți, ca și de întreg mediul asociativ românesc și, bineînțeles, de întreaga comunitate istorică românească din Ucraina.

La fel de adânc va fi resimțită această lipsă și de mediile jurnalistice cernăuțene. Vasile Tărâțeanu a fondat și a condus cele mai curajoase ziare care au apărut până acum în limba română în vechea capitală a Bucovinei: „Plai Românesc” și „Arcașul”. Deși demult apuse, aceste publicații de pionierat nu-și au egal, ca spirit combativ și temeritate a opiniilor formulate în paginile lor, în jurnalismul de limbă română din Ucraina. E adevărat că realizatorul lor a plătit cu vârf și îndesat pentru intransigența și curajul său. A trecut prin atâtea intimidări, percheziții, amenințări! Dar Dumnezeu l-a ajutat să facă față acestor încercări, dându-i suficientă înțelepciune și putere pentru a le învinge cu dârzenie și demnitate, oferind posterității un exemplu demn de urmat, un adevărat model de jurnalist îndrăzneț, principial, neînfricat.

Om de acțiune, combatant activ cu fapta și cu cuvântul pentru echitate și apărarea demnității naționale a românilor din Ucraina, el a fost, mai întâi de toate un brav, inimos și jertfelnic artist al cuvântului, sensibil la durerile neamului, pe care le-a trăit acut, potrivind cu inima cuvintele în vers. De aceea dispariția sa din viața literară a Cernăuțiului este o incomensurabilă pierdere pentru breasla scriitoricească. Situat, ca vârstă, între două generații, el a debutat în literatură împreună cu confrații șaizeciști, dar s-a afirmat ca scriitor în mijlocul șaptezeciștilor. După distrugerea, în 1969, a mișcării literare care, în a doua jumătate a anilor 60, prindea contur în jurul ziarului „Zorile Bucovinei”, în a cărei redacție, proaspăt formată, poetul Vasile Levițchi se strădui să adune cât mai mult tineret din rândurile intelectualității de creație din regiune, Vasile Tărâțeanu rămăsese singurul aspirant la titlul de scriitor din această generație frântă prin plecarea poetului Vasile Levițchi de la conducerea ziarului, care fără a se înregimenta noii linii ideologice impuse ziarului, nu s-a lăsat de scris. Iar atunci când, în anii 70, în jurul lui Vasile Levițchi, redactorul mazilit și trimis lector la universitate, ia ființă o nouă promoție de poeți, șaizecistul Vasile Tărâțeanu aderă cu drag la ea, intră în competiție cu membrii ei, crește și se formează în anturajul antisistem al noii promoții, completând grupul indezirabililor, imberbilor practicanți ai scrisului în limba română. Debutează târziu, deja ca exponent al generației șaptezeciste, cu volumul „Harpele ploii”, prefațat de Mihailo Ivasiuc, scriitor ucrainean cu educație românească la „Aron Pumnul”, aflat și el, pe vremea aceea, în dizgrația regimului, cunoscând prigoana, ca și Vasile Levițchi și cei din grupul său. Întârziat peste măsură din cauza opreliștilor sistemului, debutul editorial al poetului Vasile Tărâțeanu, pune începutul unei lungi galerii de volume (peste 30 de titluri, dacă nu chiar mai multe) tipărite în Ucraina, Republica Moldova și Ucraina. În privința numărului titlurilor de carte el se situiază pe locul doi (după Arcadie Suceveanu) între scriitorii generației scriitorilor bucovineni de limbă română, formată în anii 70 ai secolului trecut în emisfera nordică a Bucovinei. Acum, iată că plecarea lui precipitată către cele veșnice pune punct existenței unei generații care, din păcate, nu reușise să se împlinească în a doua jumătate a anilor 60, și, totodată, deschide ușile eternității în fața generației care i-a fost leagăn de creștere și platformă de afirmare în lumea literelor.

Moartea subită a vrednicului de laudă poet, jurnalist, editor, om al cetății, arcaș din stirpea urmașilor lui Ștefan cel Mare, membru de onoare al Academiei Române, ne lasă profund îndoliați. Aproape că nu-mi vine să cred că ne luăm rămas bun pentru totdeauna de la bunul nostru prieten și confrate de condei, comiliton și coleg de asociație civică, Vasile Tărâțeanu. Ne-a părăsit tocmai când credeam că își revenise definitiv după doi ani de grele încercări. Se refăcuse nesperat de bine. Ca o adevărată pasăre Phoenix. Avea mintea clară, gândirea isteață și verbul măiestrit. Până nu demult a participat alături de noi la diverse întruniri, ședințe de cenaclu, saloane sau lansări de carte, prezentând volume pe care le îngrijise cu acribie de editor, vorbind liber în ședințe, fără notițe sau text scris, excelând print-un discurs coerent, bine structurat, viu și atractiv, stil cu care ne obișnuise până a fi lovit de nemiloasa boală pe care reușise cu atât de mare succes să o învingă, asistat de familie, îngrijit de soție și de copii.

Meritele poetului patriot și omului de acțiune Vasile Tărâțeanu nu au rămas neobservate în Țară. Mai multe localități l-au declarat cetățean de onoare. Și Academia Română l-a ales membru de onoare. Iar „Spovedania” sa a devenit antologică, și circulă în toată țara, pe buzele iubitorilor de poezie și admiratorilor Bucovinei și ai românilor din afară (de altfel, un volum de versuri al poetului bucovinean așa și se numește: „Dinafara”).

Meritele poetului, jurnalistului și neostoitului luptător pentru drepturile românilor din Ucraina, Vasile Tărâțeanu, abia de acum înainte vor fi puse în lumină și apreciate la justa lor valoare.

O viață întreagă Vasile Tărâțeanu a trăit în neodihnă. Doar trecând în altă dimensiune și-a putut recăpăta tihna de care a avut atât de multă nevoie în timpul vieții. Punând-o pe locul doi, neostenitul luptător și-a scurtat cu bună știință existența pământească, neajungând să fie la fel de longeviv ca cei ce i-au dar viață. Abia în nemurire a dobândit această șansă.

Odihnește în pace, dragă Vasile.

Ștefan HOSTIUC

Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi din Cernăuți