Sadagura este evocată ca spațiu al memoriei și al continuității culturale, printr-un text care îmbină amintiri de familie, repere de istorie locală și referințe literare legate de opera lui Vasile Alecsandri și personajul său Iorgu, într-o notă nostalgică, propus cititorilor BucPress de Maria Toacă din Cernăuți.
Se lasă înserarea. Stau la geam cu ochii în zarea roșiatică, așteptând să se aprindă luminile la Sadagura, care a intrat în viața mea, cu triste amintiri, înainte de a fi auzit de orașul Cernăuți. Azi, însă, am prilejul să mă gândesc cu inima veselă la așezarea ce mi se arată la orizont și să pornesc imaginar, cu voie bună, pe cea mai lungă stradă de acolo, cu numele Vasile Alecsandri.
La 18 ianuarie 1844, la Iași, s-a jucat în premieră comedia „Iorgu de la Sadagura”, prima scriere dramatică originală a bardului de la Mircești, considerată piatră de temelie a dramaturgiei românești. Stau uneori, la taifas cu Iorgu, pe la miez de noapte, la geamul din sufragerie. Nu departe, de pe o colină, îmi zâmbește cu mii de luminițe sora mai mare a Cernăuțiului, suburbia Sadagura. E o priveliște splendidă în amurgul violet-cărămiziu, dar și în negrul întuneric tabloul rămâne fermecător. Sclipesc lumini multicolore, mișcătoare, creând senzația că dealul cu podoabele Sadagurei e o corabie plutitoare pe cer și că viața nu se oprește nici când lumea doarme.
La noi, prin Lehuceni și Boian, era răspândită vorba „ca drumul la Sadagura”. Nu știu dacă se avea în vedere ceva bun sau rău. Mai curând, așa se spunea despre o situație întortocheată sau, la concret, despre un drum cu gropi la tot pasul, întocmai cum erau până nu demult drumurile din centrul orașului – mult mai proaste decât cele de la periferii.
După ocupația sovietică, Sadagura devine unul dintre centrele raionale ale nou-formatei regiuni Cernăuți, din care a făcut parte și satul Boian. Pe la începutul anilor ’60, Sadagura a intrat ca unitate administrativă în componența Cernăuțiului, boincenii și alți săteni din împrejurimi fiind trecuți la raionul Noua Suliță. Îmi aduc aminte, ca printr-o zare de vis, cum s-au bucurat părinții că nu mai trebuiau să bată drumul la Sadagura pentru orice fleac de hârtie cu ștampilă.
Amintiri mai triste îmi sunt legate de toamnele reci când mama, ca toți colhoznicii din acea vreme, se zbătea să găsească o mașină ca să predea sfecla de zahăr de pe parcela ei la combinatul de la Jucica, de unde venea plângând că, după ce trecea pe la cântar, rămânea cu jumătate din recolta crescută cu atâta amar.
Când am prins gustul lecturilor și am dat de cărțile lui Vasile Alecsandri, am uitat de lacrimile mamei și chiar visam să văd acea Sadagură ridicată în slăvile cerului de neisprăvitul june Iorgu, personajul comic al dramaturgului. Revenit la moșia unchiului său, Iorgu se căina: „Iată viitorimea ce mă așteaptă!… iată viața ce mi se pregătește!… Bucate țărănești cu ceapă și usturoi, pentru plăcerea gurii!… Miros de curechi murat, pentru plăcerea nasului!… O! Sadagură, Sadagură!… Unde sunt mulțumirile ce cuprinzi în sânul tău?… Unde-s chiflele? Unde-i berea? Unde-s cartofele? Unde-i șnițelul tău cel chesarocrăiesc?… Dar valțurile tale cele șvăbești?…”.
Alecsandri era oaspete des prin Cernăuți; drumul său spre moșia Hurmuzăcheștilor trecea prin Sadagura, iar orașul l-a învrednicit cu o stradă ce-i poartă numele. Știa el că nu pentru toți boierii Parisul ori Viena însemnau raiul pe pământ. Erau și dintre aceia care se mulțumeau și cu „valțurile” de la Sadagura.
Astăzi, acest pământ, populat odinioară în proporție de 80% de evrei, vestit prin iarmaroace, meșteșugari și sinagogă, nu mai respiră cu duhul de odinioară. S-a modificat considerabil și componența etnică, marea majoritate fiind astăzi ucrainenii. Unul dintre întemeietorii Sadagurei este considerat baronul Gartenberg, sosit pe aceste meleaguri din Polonia în anii războiului ruso-turc din 1768–1774.
Maria Toaca
