Cultură
28 noiembrie 2020

Bucovina – vechile noastre icoane – 28 noiembrie, Ziua Bucovinei

Bucovina – vechile noastre icoane – 28 noiembrie, Ziua Bucovinei

Când spun Bucovina mă gândesc de îndată, pe bună dreptate, la un tărâm mitic locuit de eroi și legende, la nordul poveștilor noastre. Păduri de fag și dealuri scăldate în splendoarea verdelui puternic ori munți copleșiți de omăt și rămași fără strajă de aproape un veac.

Așa cum Basarabia este, în registru simbolic, poezia și muzica noastră, Bucovina este deopotrivă epica sa tragică, pictura și icoana sa, culoarea și martiriul.

Este culoare peste tot în Bucovina, de la verdele și galbenul holdelor de grâu, care îți taie răsuflarea venind de pe drumul Sucevei, de la albastrul apei din lacuri și locuri până la portocaliul și roșul aprins al șindrilițelor din Dranița. Iar această culoare a Bucovinei este, în fapt, pictura sa. 

Este și martiriu în Bucovina, suferință și tragic. Martiriul însoțește toată istoria Bucovinei, cu deosebire parcă în ultima sută de ani, de la nord la sud, de la gropile comune de sub pădurile din Fântâna Albă, Lunca sau Mahala, unde sute de români odihnesc în trecerea lor curajoasă spre Țară până la eroii din cătune care și-au lăsat oasele în Siberia. Acest martiriu face din Bucovina noastră icoană, nu doar pentru că acolo își va fi ales să moară sau să odihnească Ștefan.

Este și martiriu și credință și icoană acolo, în Bucovina, unde clopotele noastre nu au bătut niciodată moartea lui Dumnezeu, nici măcar atunci când românilor de acolo li se smulgeau limbile din guri spre a nu mai vorbi românește, precum poetului Ilie Motrescu.

Când spun Bucovina mă gândesc la farmecul și suferința istoriei noastre, în care încap deopotrivă catedrale, muzici superioare, îngeri căzuți pictați pe icoane, costume populare, ouă încondeiate și liniile drepte ale pășunilor pe dealuri.

O emoție fără nume mă încearcă de fiecare dată când trec pe sub porticul Mănăstirii Putna, în care, de peste o jumătate de veac, odihnesc fără somn voievozii din legendele pe care le citeam în biblioteca generoasă a părinților mei.  Un cântec din taberele școlare de odinioară (Luați-vă-n brațe copiii, / Dați-le sfânta poveste / Cum că mormântul lui Ștefan / Leagăn al neamului este) se îngână blând și mereu cu magia fără seamăn a poemului liturgic Când au fost să moară Ștefan, de care te îndrăgostești pentru totdeauna îndată ce îl auzi.

Cu Ștefan începe Bucovina, din povestea Putnei până în codrii Volocăi, unde urmașii săi se adună și astăzi – la stejarul pe umerii căreia s-a așezat și stă pământul Moldovei.

Și dacă Bucovina n-ar fi început totuși paradigmatic cu Ștefan, ar fi avut încă uriașe alte șanse de mit întemeietor, de la bisericuțele pictate și albastrul de Voroneț la Balada lui Porumbescu sau la expresia imediată a alternanței deal-vale, spațiu-matrice al culturii noastre, imaginat odinioară de Blaga.

Când spun Bucovina mă gândesc la sfinții de pe picturile exterioare ale bisericuțelor noastre de acolo, deteriorate de vânturile de miazănoapte și de risipa noastră de lene în a ne proteja sfinții de pe pereții lor (Noica spunea undeva că ne mor sfinții pe păreți și în suflete pentru că nu îndrăznim), însă și la sfinții noștri în viață, românii din nordul și deopotrivă din sudul ei, fără de care poporul meu n-ar fi avut niciodată liniște în nord. Fără de care poporul meu n-ar fi avut niciodată nord.

Nu sunt deloc puține motivele pentru care îi înțeleg și iubesc pe românii din nordul Țării mele. Felul lor mândru, satele lor rânduite și așezate, de gospodari, liniștea că sunt acasă dintotdeauna și că urmașii lor încă aleg să rămână acolo mereu, căldura caselor iarna, florile mereu proaspete de la statuia lui Eminescu, vorba românească din piețele în care căutam flori, horele îndelungi și portul popular din concerte, copiii îmbrăcați în ii la sărbători... Nu sunt sate mai bine rânduite în toată Ucraina decât satele de români din nordul Bucovinei și Maramureș. Nu sunt gospodari mai vrednici în toată Ucraina decât românii noștri din nordul Bucovinei și Maramureș. Dragostea lor pentru ceea ce este românesc, de la limbă la icoane, de la carte la cântec, fără egal în România de dincoace, (îmi) produce necontenit emoție.

Când spun Bucovina mă gândesc că o am mereu în casă, întrupată în soția mea și în copiii noștri născuți (crescuți) acolo. Când spun Bucovina mă gândesc la ceea ce se spunea despre noi, cândva, în Cernăuțiul magic – E frumoasă Bucovina / Cu Dorin și cu Dorina. Când spun Bucovina mă gândesc la copiii noștri – unul dintre ei, Ștefan, celălalt – Alexandru: nume emblematice pentru destinul și istoria Bucovinei/Moldovei, cărora li se adaugă Gloria, ca speranță simbolică într-un destin mai blând pentru nordul, rece astăzi, al Bucovinei istorice...

Însă chiar și dacă n-aș fi avut Bucovina în casa mea, anii mei de Cernăuți n-ar fi ieșit oricum niciodată din povestea iubirii pentru nord. În casa noastră încă e loc generos pentru poveștile Bucovinei, de la Prutul care curge la câteva zeci de metri de casa părintească a soției mele (cu sârmă ghimpată așezată încă în albia lui) la mormântul unchiului nostru, Ilie Gârșcan, dascăl de țară, erou modest peste care destinul a trecut cu tancul fără să îl zdrobească.

În casa noastră vor trăi mereu poveștile nordului Bucovinei, văzute și trăite acolo, într-o geografie simbolică, de la Crasna la Oprișeni, de la Hliboca la Voloca, de la Fântâna Albă la Sinăuți, de la Storojineț la Igești, de la Bahrinești la Boian, de la Ostrița la Mămăliga etc.

Când spun Bucovina mă gândesc la dascălii din școlile românești care predau, în nord, limba română după catalog și programe chirilice; însă și la nevoile de limbă maternă ale ucrainenilor din sud, egale nevoilor de limbă maternă ale românilor din nord.

Când spun Bucovina mă gândesc la dascălii din școlile românești care predau, în nord, istorie după manuale în care citesc despre părinții lor că ar fi fost ocupanți. Când spun Bucovina mă gândesc la ghidul cetății Hotin, care are mereu pregătite istorii alternative – românească pentru români, ucraineană pentru ucraineni, rusească pentru ruși etc.

Când spun Bucovina mă gândesc la Universitatea din Cernăuți, dar deopotrivă la cea din Suceava, repere academice uriașe ale unei lumi în declin. La cimitirul din Cernăuți, în care odihnesc alături academicieni și preoți, învățători și militari, scriitori și plugari, sub crucile care din ce în ce mai rar îngăduie pe ele limba română.

Când spun Bucovina mă gândesc la Mihai Eminescu, la Liceul său din Cernăuți, la poveștile de dragoste pe care le va fi trăit aici, la mărunta stradă care îi poartă numele, la statuia sa lirică din centrul orașului și la Casa lui Aron Pumnul, cetate emblematică a limbii române, adusă la moarte clinică de neglijența și agramatismul nostru. 

Când spun Bucovina mă gândesc la Ciprian Porumbescu, la figura sa romantică, la detenția sa din închisoarea Cernăuțiului, care i-a adus tuberculoza și faima, la Societatea Arboroasa, la armata de îngeri care popula atunci nordul Țării, la cântecul său magic care a însoțit istoria Bucovinei în ultimul veac, dar și la strigătul lui de dinainte de moarte, emblematic pentru o întreagă generație de patrioți: Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina! (Ciprian Porumbescu, 1882).  

Mă gândesc la Ion Nistor și Iancu Flondor, la strada Domnească din Cernăuți, la familia Hurmuzăcheștilor, la țăranii din sate cărați în vagoane de vite spre Siberia și Kazahstan.

Când spun Bucovina mă gândesc la magia care leagă Cernăuțiul de Suceava, capitale încoronate ale nordului românesc de odinioară. Când spun Bucovina mă gândesc la magia care leagă Cernăuțiul de Iași, menționate deopotrivă în premieră în Privilegiul comercial al lui Alexandru cel Bun din 1408. Când spun Bucovina mă gândesc la sacii de cărți în limba română din depozitele Herței, pe care copii din România au visat zadarnic că frați de-ai lor din Herța le vor citi cu pietate, cândva.

Când spun Bucovina îmi amintesc că bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică (Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România de la 28 noiembrie 1918, adoptată de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, în sala Sinodală din Cernăuți). Totodată – că atunci, în 1918, acum exact 99 de ani, bunicii mei spirituali din Cernăuți scriau că cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre (Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România de la 28 noiembrie 1918).

Dacă este adevărat că poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său (Lucian Blaga, Spațiul mioritic, 1936) și dacă, într-adevăr, în plaiul bucovinean citim (ca nicăieri altundeva în Țară) imaginea imediată a infinitului ondulat ca orizont spiritual specific românesc, ne putem imagina Bucovina, spațiu al plaiului și doinei, un leagăn al felului nostru de a fi în lume.

Când spun Bucovina, în inima mea cântă cucul, ca în poemul-imn al Bucovinei.

Și aproape nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără norocul de a fi poposit cândva, la Cernăuți. De aceea, primul meu gând, astăzi, se îndreaptă către martirii Bucovinei, către trecutul ei tumultuos și magic, către eroii ei din subterane, din gropi comune, din închisori, din Siberii.

Iar gândul se mută repede către urmașii acestora, românii din comunitatea istorică autohtonă românească din nordul Bucovinei, păstrători de tradiții, iubitori de cântec și carte, de la care am învățat multe în anii mei de Cernăuți. Pentru ei, icoanele noastre din Bucovina plâng – plâng suferințele românilor din nord.

Însă tot ei, românii din nordul Bucovinei, țin icoanele neamului nostru vii. De asta scriu despre ei, cu gândul la toți Ștefanii din viața poporului meu, cu gândul și la Ștefan al meu, de acasă, cu gândul și la Ștefan cel Mare, al Putnei – pentru că văd în ei o stăruință de supraviețuire, în vatra Bucovinei, a vechilor noastre icoane.

De Ziua Bucovinei, astăzi, sunt senin și împăcat – Bucovina este pictură; pentru că semeția dealurilor, casele boierești, ouăle de Paște și pasca, putnele bucovinene, portul popular, cântecul tragic al cucului vor rămâne mereu semne întemeietoare ale poporului meu.

Bucovina este icoană, la care mă închin mereu când mi-e dor. Iar această icoană va rămâne mereu vie câtă vreme vor crede în ea frații mei, românii bucovineni, dintr-un nord ce ne ridică, imperial, istoria spre cer.

La mulți ani, Bucovina!

Dorin POPESCU pentru BucPress

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 1642


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2021 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți