Cultură
27 noiembrie 2020

Mărturii ale trecutului românesc în Bucovina

Mărturii ale trecutului românesc în Bucovina

Trăim într-o epocă a difuzării instantanee a oricăror informații oriunde în lume, alături de care la fel de rapid se propagă și fel de fel de bazaconii, dar nu în ultimul rând, ba poate chiar înaintea tuturora, așa-numitele astăzi ”știri false”, adică ”fake news”, care au devenit un instrument foarte eficient și cinic de manipulare a conștiinței publice. S-ar părea că în asemenea condiții, de vehiculare ultrarapidă a mesajelor, minciuna nu ar avea prea mari șanse de a supraviețui mult timp.

Spre regret, lucrurile nu stau chiar așa, dar nu e cazul să stăruim asupra cauzelor acestei situații, fiindcă mecanismele ce-o determină sunt foarte variate și sofisticate, precum absolut perverse și imorale. Astfel că cei alde noi, trăitorii momentului, care am ființat o mare parte a vieței noastre în secolul trecut, cu niscaiva experiență pricopsită, cu oarecare  imunitate la toate genurile de propagandă și intoxicare practicate de teoreticienii tuturor -ismelor, nu suntem întotdeauna în stare să ne dumirim corect cu privire la avalanșa de interpretări și versiuni ale diferitelor evenimente ce ni se oferă cu multă generozitate de nu știi cine și fără să-ți dai seama prea bine de unde provin. Asta vizavi de evenimentele curente, adică de ceea ce se întâmplă acum, imediat, în preajma noastră, ba chiar cu noi înșiși. Dar ce să vorbim de trecut, de istorie? Anume cu istoria se produc cele mai mizerabile și deșănțate falsificări și contorsiuni care sunt denumite în mod ipocrit ”interpretări moderne”. Nu mă refer, evident, la istorie în general, fiindcă fiecare popor în parte  își apără trecutul său în virtutea propriei capacități de a se proteja și de a se conserva, precum și în măsura demnității pe care și-o poate asuma, ci la istoria noastră, a românilor (nord)bucovineni, la trecutul neamului din care facem parte în acest spațiu în care existăm de la geneza lui și până în prezent, însă pe parcursul ultimelor două secole și jumătate în entități statale străine. Primul lucru care l-au făcut toți acești stăpânitori a fost să umble la istorie, s-o potrivească în așa fel ca prezența lor să nu dea naștere la prea multe întrebări și nedumeriri, ceea ce de facto însemna înainte de toate să se prefacă că nu observă rădăcinile foarte adânci și viguroase ale românității, iar mai târziu să prindă a le minimaliza încetul cu încetul, pentru ca în cele din urmă să le conteste cu desăvârșire. Cam asta este evoluția savanților de toate spețele în domeniu, dar străini de neamul nostru, care s-au ocupat de istoria Bucovinei, fie sub austrieci, fie în perioada sovietică sau cu atât mai mult în prezent. Acesta este doar un aspect al problemei, fiindcă la fel de important, ba poate chiar și mult mai mult, este și accesul românilor nord-bucovineni, în special al tinerilor, la istoria lor adevărată și nu la cea trucată și preparată într-un mod inadmisibil după cum le este expusă ea în școli.  În acest context însemnătatea cărții Mesaje din trecut. Istoria ca lumină, speranță și leac(carte în curs de aparție la Editura Druk Art din Cernăuți), care poartă semnătura arhivistului cernăuțean Dragoș Olaru, capătă proporții pur și simplu greu de subestimat. 

Autorul ei este cât se poate de cunoscut în Bucovina, având în vedere ambele părți ale fostei provincii, fiind prezent în presa națională de la Cernăuți, dar și în cea de dincolo, timp de câteva decenii cu articole și studii în special pe teme de istorie a ținutului, dar și cu subiecte de factură publicistică, cu luări de poziție și atitudini publice referitoare la o problematică de stringentă actualitate pentru comunitatea noastră. Anii îndelungați petrecuți în depozitele arhivei din Cernăuți, în compania unor documente valoroase pentru trecutul nostru și nu numai, de cele mai multe ori necunoscute nici măcar publicului de specialitate, fără să-i pun la socoteală și pe ceilalți cercetători dintre noi, care nu vor avea, probabil, niciodată posibilitatea să le țină în mână, să le inspire mirosul extraordinar de vechime și să reconstituie cu ajutorul lor tablouri foarte frumoase sau deosebit de dramatice din viața românilor din Bucovina în ultimele două secole. Avem, în schimb, șansa pe care ne-o oferă autorul cărții să luăm cunoștință de un număr foarte mare de documente, scrisori ale unor mari personalități istorice ale neamului nu doar din Bucovina, ci și din alte provincii românești, rapoarte, fotografii și alte mărturii, pe care domnia-sa le-a cercetat și valorificat de-a lungul carierei sale arhivistice, cu multă dragoste, migală și acribie, nefiind însă disponibil de a le fi dat publicității (în mare parte) mai devreme, din varii motive, ceea ce nu înseamnă că valoarea lor ar avea ceva de pierdut, ba din contră. Aș zice că ele ne vor parveni într-o etapă a vieții noastre, când românii nord-bucovineni au o nevoie pur și simplu uriașă de un puseu proaspăt și pur de vitalitate națională și nu este vina cercetătorului că aceasta își are sursa în trecut, fiindcă în prezent nu mai avem ce aștepta din altă parte. În situația când în ultimele două-trei decenii ni se respinge orice drept la istoria noastră, ni se rășluiesc din ea în adevăratul sens al cuvântului perioade întregi, după cum ar fi, să spunem, cea de jumătate de mileniu a apartenenței ținutului la Moldova feudală – Țara de Sus, unde de fapt s-a și format statalitatea noastră, dar care nu este pomenită vreo dată când se vorbește acum de trecutul Cernăuțiului (cel mai elocvent exemplu este omiterea, în traducere ucraineană, din gramota lui Alexandru cel Bun privind prima atestare a orașului reprodusă pe un zid întreg din fața primăriei, titulatura acestuia de ”domn al Moldovei”), în schimb se va vehicula în mod exacerbat și, evident, mincinos fel de fel de elucubrații referitoare la ocupația otomană, ceea ce nu a existat în realitate, folosindu-se drept argument o legendă oarecare despre ”fântâna turcească” pentru a li se explica turiștilor de ce  Bucovina de-a lungul secolelor nu s-a aflat niciodată în componența Ucrainei.      

Anume acest imperativ – al dreptului românilor bucovineni la propria istorie în spațiul în care ființează de cel puțin un mileniu, iar dacă vreți, de două – este valabil nu doar pentru noi, cei de astăzi, ci la fel de vital necesar a fost și pentru înaintașii noștri, aflați timp de aproape un secol și jumătate sub o altă ocupație străină – cea austriacă. Despre acest fapt vom afla cu lux de amănunte din dovezi istorice foarte concludente și de netăgăduit pe care Dragoș Olaru le aduce în studiul ”Contribuții documentare la istoricul creării catedrei pentru istoria românilor la universitatea din Cernăuți” nu doar ca un simplu cercetător impertubabil ce mizează doar pe valoarea intrinsecă a documentelor și nici în calitate de comentator distanțat și cât de cât nepărtinitor, după cum ar trebui să fie un arhivist, ci în calitate de participant nemijlocit și afectiv la evenimentele de atunci, retrăindu-le pur și simplu cu aceeași emoție și tensiune sufletească, la fel cum le-au resimțit protagoniștii de atunci ai acestora – Ion Nistor, Sextil Pușcariu și alți profesori, precum și toată studențimea patriotică românească de atunci. După mai bine de un secol autorul jubilează intens împreună cu înaintașii noștri, iar semnatarul acestor rânduri speră că și actualii cititori vor simți la fel, pentru victoria obținută, în urma unei confruntări drastice cu autoritățile imperiale austriece, pentru ca românii bucovineni să poată deținea o catedră a istoriei neamului. A fost o victorie istorică, exprimată triumfalist într-un discurs memorabil rostit de Ion Nistor la depunerea jurământului, în calitatea sa de deținător al catedrei respective, în fața guvernatorului, a tuturor autorităților imperiale și universitare, precum și a unui numeros public românesc. Anume pe marginea  acestui discurs autorul ”Mesajelor din trecut” nici cât de puțin nu-și cenzurează bucuria, consemnând cu mândrie dar, deopotrivă, și cu suficientă amărăciune, următoarele, la care subsriem cu trup și suflet: ”Cât de semnificative și actuale sunt aprecierile acestui martor ocular al discursului rostit de Ion Nistor! Astăzi, când la facultatea de istorie a Universității din Cernăuți nu mai există nici catedră, nici cursuri în care studenților să li se vorbească despre istoria românilor, repetarea acestui discurs, în acea limbă ”stranie, nemaiauzită” despre un adevăr istoric ce nu poate fi tăgăduit, suntem siguri că ar avea aceleași efecte emoționale și de adâncă semnificație, precum le-a avut în acel fericit pentru românii bucovineni an 1912. Și, desigur, acest caz din istoria noastră de acum mai bine de o sută de ani ar putea fi pentru noi un model de urmat, un bun exemplu de solidarizare a tuturor conaționalilor noștri întru apărarea istoriei noastre, drepturilor naționale, mândriei de neam, sentimentului și încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi și stropite nu doar cu sudoarea, ci și cu sângele strămoșilor noștri de-a lungul secolelor. Înaintemergătorii neamului nostru au demonstrat nu o dată că toate acestea se obțin doar prin luptă, cu perseverență și multă răbdare”. Putem spune că ”mesajul din trecut” pe care ni-l comunică un document istoric se suprapune întru totul cu mesajul actual exprimat de autorul cărții, care, la rândul său, peste ani va putea fi validat de către viitorii cercetători ai prezenței românești și a situației românilor în nordul Bucovinei, de asemenea, drept o dovadă documentară incontestabilă, dar de această dată referitoare la o cu totul altă epocă – primele decenii ale secolului XXI. Am putea admite că este vorba de un paradox, când probele documentare menite să dezvăluie o realitate istorică a unor secole apuse se transformă, la rândul lor, prin modul de expunere, comentare și de raportare  a acestora la actualitate, în aceleași dovezi incontestabile ce ne denotă acum la fel de convingător adevăruri despre prezentul neamului nostru în componența statului ucrainean. Anume acest paradox imprimă cărții lui Dragoș Olaru o valoare suplimentară, pe lângă cea intrinsecă și foarte concludentă a înseși documentelor expuse, intensificându-le efectul și impactul asupra cititorilor de astăzi. În același studiu desprindem și alte conotații foarte semnificative și relevante pentru zilele dramatice și fatale care le trăim. Bunăoară, vizavi de problema în discuție, adică deschiderea unei catedre a istoriei românilor, autorul ”Mesajelor din trecut” invocă un articol pe această temă din ziarul ”Patria”, în care, pe un ton foarte ”revoltat” (epitetul îi aparține), se consemna despre revendicările studenților români: ”Am format o cerere, care s-a recunoscut de justă, o cerere din cele mai modeste: o singură catedră de pe care să ni se vorbească de trecutul acestei țeri care nu-i așa de păcătos precum  vreau să-l arete veneticii aduși de vânturi din toate colțurile lumii și să ni se povestească viața de zbucium a poporului autohton, nu tocmai atât de sălbatec cum îl țin aceiași venetici oploșiți la vatra ospitalieră a neamului nostru. Noi am fi putut cere mai mult. Și ni s-ar cuveni mai mult... Dar nu, noi am fost modești și se pare că de modestie o să și murim. Modestia noastră este privită de cercurile conducătoare ca lipsă de energie, toleranța noastră proverbială e motiv ca alții să devină obraznici”. Sau tot acolo: ”Universitatea a admis cu inimă grea cererea noastră, dată cu restricțiunea ca nu cumva să se vorbească de pe această catedră, dacă va fi să fie, în limba valahă despre valahi către valahi... Nu destul ne omoară în școlile primare și secundare cu limba lor acești cultivatori ai noștri, nici la Universitate când e vorba de istoria noastră nu ne pot lipsi de dragostea lor. Ministerul (...) până să rezolve cererea noastră, ne-a trimis un ucrainț, care nu numai că nu cunoaște istoria românească măcar cât un absolvent de patru clase primare, dară ne urește ca popor și ne desconsideră ca neam băștinaș al țerii. Se poate o mai aspră provocare a unui popor, fie el chiar și mai blând decât cum e poporul român, decât aceasta?”. Evident, nu mai este cazul să venim aici cu alte comentarii sau paralelisme, doar cu o singură excepție. Este interesant de comparat cum trata problemele naționale presa de la începutul secolului trecut și modul cum publicațiile în limba maternă de astăzi din Cernăuți, care mai de care autodeclarate ritos drept ”ziare ale românilor din Ucraina”, ”ziare naționale” sau ”unici exponenți ai intereselor comunității noastre”,  se achită de această sarcină a lor pe care și-au asumat-o ”benevol” doar atâta timp cât este posibilă vreo finanțare, dar și atunci rezumându-se de fapt doar în declarații stridente și neconvingătoare de genul ”noi suntem acasă”, ”cât de frumos cântă românașii noștri” la nu știu care festivaluri sau al nesfârșitelor panarame cu poze ale unora și acelorași personaje, de care depinde într-o măsură mai mare sau mai mică susținerea lor ”euro-tică”, însă trecându-se pudic cu vederea  problemele esențiale ale existenței noastre, inclusiv încălcarea celor mai elementare drepturi naționale ale românilor nord-bucovineni.                   

Studiul menționat reprezintă doar unul din zecile conținute în cartea lui Dragoș Olaru pe cele mai diferite teme – de la istorie la cultură, medicină, etnografie, tradiții sau pur și simplu moravuri, precum și cronologic cuprinzând ultimele două secole, însă fără o strictă respectare a succesiunii evenimentelor și personalităților abordate, acestea fiind expuse și grupate conform unei viziuni personale a autorului, adică mai degrabă în ordinea în care au fost ele scrise de-a lungul anilor, după cum mărturisește însăși domnia-sa, ceea ce nu înseamnă că ar fi și cea mai fericită soluție. De aceea, vizavi de structura ”Mesajelor din trecut”, vom respecta modul compozițional pe care ni l-a propus autorul, încercând să evidențiem înainte de toate valoarea documentară inestimabilă a studiilor oferite, fiindcă ele  constituie rezultatul unei munci asidue și îndelungate de cercetare în depozitele arhivei, de răsfoire a sute și mii de dosare, ziare, rapoarte, declarații etc., de lectură a acestora cu lupa în mână, de valorificare și judecare a lor prin prisma unei concepții sănătoase și obiective asupra istoriei ținutului ce nu i-a putut fi alterată de-a lungul întregii sale vieți, petrecute exclusiv sub regimuri stăpânitoare opresive, fără să se fi lăsat ispitei de a obține diferite recompense și funcții, medalii și titluri, după cum s-a întâmplat dealtfel cu alți cercetători analogici, conaționali de-ai noștri, care au scris cum li s-a dictat și li s-a plătit, iar mai târziu, când s-a ivit prilejul, s-au dat drept mari patrioți și martiri ai neamului, fiindcă așa era mai profitabil. În cea mai mare parte a sa volumul conține studii bazate pe materiale de arhivă, în special scrisori, rapoarte și relatări din presa vremii, în care comentariile autorului sunt foarte concentrate, punctuale, nu prea extinse și strict necesare, fiindcă, după cum afirmă el însuși, ”înainte de toate trebuie să vorbească documentele”. Anume studiile respective alcătuiesc fondul de rezistență al ”Mesajelor din trecut”, vizând în primul rând capitolele ”Cernăuțiul și personalitățile sale”, ”Oaspeți celebri ai Bucovinei”, precum și în mare parte cel intitulat ”Lada cu zestre”, ceea ce nu înseamnă că celelalte articole ar fi mai puțin importante, acestea, pur și simplu, ținând mai mult de jurnalism, reportaj, reflecții și impresii de drumeție, dar tot prin prisma arhivistului Dragoș Olaru, care urmărește, probabil dintr-un instinct profesionalist, să-și completeze sau să-și coroboreze bagajul documentar cu situația de pe teren, pentru că într-un asemenea mod materialul expus să poată dobândi noi semnificații și conotații.

Atât istoricii, cercetătorii, cât și pasionații de trecutul ținutului nostru vor descoperi în volumul arhivistului Dragoș Olaru poate nu atât lucruri absolut noi sub aspect general în ceea ce privește personalitățile marcante ale neamului nostru, însă acestea de bună seamă vor reconfirma cu mai multă convingere probele documentare deja cunoscute într-o măsură mai mare sau mai mică și le vor îmbogăți în mod evident, dar totodată vor avea parte, neîndoielnic, și de adevărate  surprize și momente inedite, fiindcă cum pot fi, oare, altfel catalogate scrisorile sau celelalte specii de documente care nu au fost vreodată publicate?  Pentru bucovineni există o pleiadă de personalități ale locului conștientizate drept emblematice pentru generațiile actuale ale românilor din acest spațiu și nu numai și tot ce se referă la acestea reprezintă un mare interes, fiindcă ne întreține trează admirația față de trecutul glorios, ne insuflă mai multă energie și vigoare pentru a face față vitregiilor, din păcate, atât de inerente vieții noastre comunitare dintotdeauna. De aceea nici nu putem și nici nu avem dreptul de a subestima munca neprecupețită a autorului cărții în discuție cu privire la valorificarea unor documente importante  despe viața și activitatea celor care au făurit Unirea de la 28 noiembrie 1918. Ne referim aici la Sextil Pușcari, Ion Nistor, Isidor Bodea, Teodor Bălan, George Tofan și alții, deși nu au fost scăpați din vedere nici premărgătorii acestora, care au reînnăscut românismul în Bucovina – Aron Pumnul, familiile Hurmuzachi, Flondor, Porumbescu, Sbiera... Nu există posibilitatea de a reliefa în contextul dat importanța documentelor ”depistate” (expresia sa preferată) și publicate de Dragoș Olaru asupra tuturor evenimentelor și fenomenelor istorice relevate în volumul respectiv, însă nu avem dreptul să nu atragem atenția cititorilor la un moment deosebit de important, și glorios totodată, din istoria Bucovinei care și în prezent menține treaz interesul atât a cercetătorilor de meserie, cât și a unui public mai larg, ba mai mult reprezentând și un subiect cu adevărat viu în conștiința noastră națională nu doar datorită Centenarului care a fost celebrat cu mai puțin de doi ani în urmă, dar și a controverselor care s-au făcut auzite de-a lungul ultimelor trei decenii aici, la Cernăuți, cu privire la unul sau altul dintre protagoniști.  Evident, este vorba de Unirea de la 28 noiembrie 1918, iar personajele în jurul cărora s-au purtat cele mai necruțătoare polemici sunt Iancu Flondor și Ion Nistor, de cele mai multe ori primul fiind idealizat peste măsură, iar cel de-al doilea, dimpotrivă, demitizat și demonizat pe nedrept. Meritul cărții lui Dragoș Olaru este în acest sens unul cu totul inestimabil, fiindcă aduce dovezi absolut noi ce vor face de acum înainte inutile orice speculații pe această temă (scrisorile către Ion Nistor de la Sextil Pușcariu, Alexandru Vitencu, Nicu Flondor, Traian Chelariu) cu privire la relațiile adevărate dintre cei doi mari bărbați ai neamului nostru. Ceea ce putem spune acuma cu toată convingerea este că nici într-un caz nu a fost vorba de o rivalitate personală, ci de  o confruntare politică foarte dură și principială determinată de viziunea lor asupra modului cum urma să fie integrată Bucovina în Statul român reîntregit – pe principiile ”autonomiste”, adică prin ”restabilirea tuturor autorităților austriace sub forma lor veche”, după cum subliniază A. Vitencu într-o scrisoare cu data de la 25 mai 1919, trimisă de la Paris, unde făcea parte din delegația României la Conferința de Pace, caracterizând astfel proiectul înaintat de ”boierul de la Storojineț” și calificându-l puțin mai jos că acesta ar fi fost absolut ”în detrimentul neamului”, sau pe principiile totalei ”uniri politice”, precedate de cea ”sufletească și culturală”, proclamate de Ion Nistor într-un discurs ținut în Camera Deputaților, pe care Sextil Pușcariu îl elogiază într-o scrisoare a sa din 26 ianuarie 1924  drept ”un prețios document istoric”... Acum știm cui i-a făcut dreptate istoria. Și mai putem spune că pentru această dreptate mii de bucovineni s-au sacrificat în Lunca Prutului și Poiana Varniței...  

         Un capitol aparte – ”Sub steaua lui Eminescu” – îi este consacrat rolului pe care l-a avut marele poet în redeșteptarea națională a românilor nord-bucovineni deja în epoca postsovietică  (deși aceasta începuse încă în anii perestroikăi), eforturilor neobosite și demersurilor neîntrerupte ale intelectualității noastre de a-i reclădi și păstra memoria prin identificarea clădirilor și locurilor legate de prezența tânărului poet nu doar în Cernăuți, ci și în întreaga Bucovină, ceea ce de fapt era foarte necesar în mobilizarea tuturor energiilor acelor generații care în fond s-au format într-un spațiu spiritual străin și sterilizat de tot ce ținea de românism. Și nu era (dar mai este încă, fiindcă același lucru rămâne valabil și în prezent) vorba de idolatrie sau idolomanie, după cum ni se imputa pe atunci, dar și mai apoi, chiar și de unii ”binevoitorii” de pe la București, fiindcă idealurile eminesciene s-au sincronizat atât de perfect la un secol distanță cu cele ale unui neam înlăturat forțat de la izvoarele sale naționale, avându-i în vedere aici nu doar pe nord-bucovineni, ci și pe basarabeni. Arhivistului Dragoș Olaru i-a revenit misiunea principală în descoperirea acelor urme sacre pe zidurile și pietrele de pavaj ale străvechei urbe cernăuțene, care au devenit cu timpul adevărate locuri legendare de pelerinaj (casa lui Aron Pumnul), iar mai târziu au intrat în circuitul turistic al românilor de pretutindeni. Însă mișcarea pentru revendicarea sau redobândirea lui Eminescu în Cernăuțiul de după război de către conaționalii noștri este mult mai veche, despre care cititorii vor putea afla din articolul ”Nu vorbele, ci faptele contează”. Pentru semnatarul acestor rânduri amănuntul respectiv reprezintă o surpriză, deoarece faptul nu este prea sau deloc cunoscut, fiind legat de primele promoții sovietice de studenți români de la universitatea din Cernăuți, pe care generațiile noastre îi considerau conformiști și renegați. Și totuși, anume acei studenți, printre care Ion Chilaru, Efim Romanciuc, Serafim Buzilă, Ilie Galușcă, Mihail Ungureanu și alții, încă în anul 1958 au inițiat în presa de la Chișinău demersul public de a ni-l reda nouă, românilor din nordul Bucovinei, pe marele poet român Mihai Eminescu, prin înveșnicirea numelui acestuia în locurile sfințite de prezența sa, demers soldat în cele din urmă și cu anumite rezultate.  

Sunt doar câteva subiecte, iar numărul lor este pur și simplu impresionant (dar nu vom recurge la vreo exemplificare, deoarece am fi nevoiți să repetăm aproape întregul cuprins al volumului), din istoria românească a acestor plaiuri mioritice, după cum ne place nouă să spunem adeseori motivat sau absolut deplasat și nelalocul său, abordate de către Dragoș Olaru în ”Mesaje din trecut” cu ajutorul unor numeroase dovezi documentare, menționând doar că fiecare dintre acestea reprezintă o valoare extrem de mare și exclusivă pentru spiritualitatea noastră, pentru identificarea vechilor rădăcini ale neamului și nu în cele din urmă pentru întărirea și menținerea lor în viitor.

Ștefan BROASCĂ, pentru Agenția BucPress – www.bucpress.eu

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 410


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2021 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți