Cultură
18 mai 2021

Mihai Eminescu la Cernăuţi

Mihai Eminescu la Cernăuţi
18 mai 2021

Mihai Eminescu la Cernăuţi

„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el. Cu oricâte reuşite în cercetarea critică şi istorică asupra-i, continuăm să fim vinovaţi în două privinţe în ce-l priveşte: întâi nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost”. (Constantin Noica)

Când căminarul hotărăşte plecarea lui Mihai la Cernăuţi, unde alături de fraţii săi urma să-şi facă studiile, copilul era deja o personalitate formată, cu interese bine definite şi calităţi intelectuale neobişnuite pentru vârsta lui. Deprins cu o libertate neîngrădită, înfruntând chiar şi restricţiile tatălui său, obişnuit cu liniştea codrului şi murmurul izvoarelor, copilului i-a venit greu să se acomodeze cu disciplina instituită în şcolile germane, cu forfota gălăgioasă a oraşului comercial cu o ambianţă cosmopolită, uneori cu relaţii încordate între elevii de diferite naţionalităţi, precum reiese şi din amintirile colegilor săi. Fugea înapoi, acasă, în Ipoteştii lui dragi, ocrotit de codrii, unde, lucrurile cele mai complicate păreau mai simple, mai atrăgătoare, unde putea să citească şi să-şi ordoneze gândurile după voia lui, unde putea fi liber de orice prejudecăţi naţionale, impuse de autorităţile austriece în şcoală.

Tatăl, Gheorghe Eminovici, era împovărat cu obligaţiile căminăreşti şi grijile casei, cu socotelile contabile. Severitatea lui, venea mai ales din dorinţa de a cultiva fiilor săi aceeaşi ordine germană, cu care fusese el însuşi deprins încă în Bucovina. „Avea o mare admiraţie pentru nemţi”, şi-a crescut copii de mici cu profesor de germană. Aglae, ca şi fraţii săi a învăţat limba germană acasă. Octav Minar în cartea Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului menţiona că „învăţase nemţeşte şi franţuzeşte binişor, de la o guvernantă bătrână care venea de la Botoşani o dată pe săptămână la Ipoteşti”, variantă contestată de unii cercetători.

Drumul din Cernăuţi până la Botoşani era, pe cât de pitoresc, pe atât de primejdios şi anevoios. Frontiera era bine străjuită şi copilul era nevoit să se strecoare „în dosul uneia din harabalele mari de mărfuri” (Leca Morariu). Legenda spune că fiind prins şi forţat să se întoarcă la Cernăuţi copilul se împotrivea: „De ce să mă deie la Cernăuţi, că eu îs învăţat şi fără Cernăuţi!...”

Mihai Eminescu a învăţat două clase primare la Cernăuţi, clasele a III-a şi a IV-a a şcolii primare greco-orientale, National-Hauptschule. A fost înscris în clasa a III-a în luna septembrie 1858. În documentele acestei şcoli este scris că s-a născut la 6 decembrie 1850 în Botoşani, iar în documentele gimnaziului este trecută data de 14 decembrie 1849. Ştim de asemenea că tatăl poetului Gheorghe Eminovici scrisese pe o Psaltire veche, pe scoarţele căreia avea obiceiul să-şi însemne datele de naştere ale tuturor copiilor săi, că Mihai s-a născut pe 20 decembrie 1849: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti, s-au născut fiul nostru Mihai” (G. Călinescu). Această dată a fost confirmată şi de alte persoane care luaseră parte la botezul copilului. Vom găsi, în fine, într-un registru al Societăţii „Junimea”, înscris chiar de poet, că s-a născut la 20 decembrie 1849. Aceeaşi dată, de 20 decembrie 1849, o confirmă şi sora poetului, Aglae, într-o scrisoare către Titu Maiorescu.

Amintirile bucovinenilor, elevi şi ei în acea perioadă, colegi de gimnaziu şi de joacă, iar mai târziu, colegi de studii la Viena, sunt extrem de preţioase pentru înţelegerea formării fenomenului Eminescu, începând de la portretul fizic al adolescentului, temperamentul, fondul moral, caracterul şi până la deprinderile, lecturile şi relaţiile lui cu colegii.

La Cernăuţi, Eminescu cunoaşte o realitate nouă, încă nebănuită de copilul de 8 ani, o atmosferă cu totul deosebită de cea a Ipoteştilor. Este vorba, în primul rând, de condiţiile în care supravieţuiau românii într-un mediu străin, cosmopolit, cu respectarea unor riguroase legi străine, impuse mai ales în şcoală, unde limba obligatorie era cea germană, limbă pe care Eminescu, având o pregătire prealabilă de acasă, o învaţă destul de repede. Este cunoscut deja faptul că Gheorghe Eminovici, după cum afirmă şi Leca Morariu, avea un respect deosebit pentru disciplina şi cultura germană, şi a început să-şi instruiască copiii încă de acasă, invitând un profesor de limba germană: „...Şcoala! Căminarul Gheorghe Eminovici, care avea o mare admiraţie pentru nemţi, crescuse pe toţi copii, de mici, cu profesor de germană în casă” (Leca Morariu).

         Colegul şi prietenul lui de joacă, Ştefanelli îşi aminteşte: „Pe atuncea purta Eminescu numele Eminovici. Parcă-l văd şi astăzi, mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat prin care străbătea rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat”. Preotul Gheorghe Gheorghian, pe atunci elev în clasa a V-a a gimnaziului, îşi amintea şi el de micul Eminescu: „Oacheş, cu părul ca pana corbului şi tenul închis; ai fi zis: Ia un pui de Armănaş”.

Eminescu vine la Cernăuţi după zece ani de la refugiul participanţilor la revoluţia de la 1848, printre care se afla şi poetul Vasile Alecsandri, şi care, primiţi aici cu ospitalitate de Hurmuzăkeşti, discutau deja atunci Unirea Principatelor. Îl are ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, care adusese cu sine suflul Şcolii Ardelene şi ideile patriotice care-i legau pe românii ardeleni şi bucovineni deopotrivă. Adolescentul, care era iniţiat în istoria românilor, devine conştient de aspiraţiile de libertate ale românilor din Bucovina şi, prin Aron Pumnul, a celor din Ardeal. Nu este întâmplătoare, şi prin urmare lipsită de sens, dorinţa lui de mai târziu de a-şi continua studiile anume la Blaj şi nu în altă parte. „Timpul românesc în care a intrat Eminescu atunci când s-a născut reprezenta o istorie la răscruce, scrie Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Trei provincii locuite de români porniseră încă mai de mult să intre pe o cale centripetă prin instrumentele culturii. (...) Mitropoliţi, cronicari scriseseră pentru toţi românii de pretutindeni cu conştiinţa sigură a unităţii de limbă a unui popor despărţit de vitregiile unei istorii maştere”. Secolul al XIX-lea, numit secol al naţiunilor, crease, la nivel european, împrejurări favorabile pentru realizarea unităţii şi independenţei popoarelor mici aflate sub stăpâniri străine. La Cernăuţi se trăia în acea perioadă cu conştiinţa latinităţii limbii şi unităţii românilor. Mihai Eminescu, ca şi ceilalţi elevi ai gimnaziului, nu dispunea de „cărţi de şcoală” în limba română. Ştefanelli îşi amintea că Eminescu „perescrisese” gramatica românească din „scriptele de la Aron Pumnul” pe care colegii lui le împrumutau de la dânsul: „Pe atunci elevii gimnaziului de la Cernăuţi, îşi amintea Ştefanelli, nu aveau o gramatică românească tipărită şi erau nevoiţi să înveţe după dictatul profesorului. Eminescu şi-a transcris gramatica după „scriptele”, notele, conspectele lui Aron Pumnul şi colegii lui împrumutau de la el acest manuscris. Îl împrumuta cu condiţia să nu-i îndoaie colţurile filelor, adică să nu-i facă Elselsshoren (urechi de măgar). Mihai, care moştenise de la tatăl său darul de povestitor le vorbea adesea colegilor despre istoria şi literatura naţională pe care le cunoştea mai bine decât alţii, „pentru că avea o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi ceilalţi nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla undeva”. Ştefanelli povesteşte în continuare că „Eminescu ne vorbea adese în clasă şi noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea româneşte mai corect decât noi, şi se ferea de aşa-numitele expresii pumnuliste care prinseseră rădăcini printre studenţi. Pe lângă aceasta avea un dar deosebit pentru a istorisi”. Darul acesta Mihai îl moştenise de la tatăl său. Eminescu studia cu multă plăcere istoria românilor, dar mai ales istoria antică: a grecilor, a romanilor, egiptenilor, babilonenilor, asirienilor, perşilor şi a indiilor.

La gimnaziu era interzisă organizarea unei biblioteci româneşti şi studenţii se foloseau de biblioteca particulară din casa profesorului lor: „Biblioteca era alcătuită, îşi aminteşte Ştefanelli, din diferite cărţi dăruite de Pumnul, de studenţi şi de alţi bărbaţi, prieteni ai tineretului şi ai culturii neamului nostru, cu scopul ca studenţii să cunoască şi literatura românească şi să se îndeletnicească în limba neamului lor, pentru că în liceu toate obiectele se predau în limba germană, iar pentru limba şi literatura românească era rezervată doar o oră pe săptămână, în care trebuia să fie ghemuită pe furiş şi istoria naţională, pentru că programa şcolară nu permitea să se predea studenţilor români istoria neamului lor”. Oare nu în aceste împrejurări se formează Eminescu, luptătorul de mai târziu pentru libertatea românilor din Imperiul Austro-Ungar şi a celor din Basarabia, motiv pentru care devinise o personalitate incomodă pentru politicienii de atunci, mai ales în perioada când colabora la ziarul „Timpul”.

Restricţiile, care-l terorizau atunci, determinându-l să fugă din Cernăuţi, iar apoi chiar să părăsească definitiv gimnaziul după moartea lui Aron Pumnul fără de care se simte dezorientat şi neajutorat, aceste restricţii, prin urmare, nu erau atât disciplinare, care i-ar fi îngrădit doar libertatea cu care se obişnuise în copilărie, ci mai apăsătoare şi mai insuportabile erau nedreptăţile naţionale.

La Cernăuţi, poetul a trăit primele experienţe ale viitorului om de acţiune politică, care s-a încadrat ulterior în lupta pentru unitatea românilor din Imperiu. Să ne amintim doar de implicarea lui Eminescu în organizarea Serbării de la Putna în 1871 şi a primului Congres al studenţilor români de pretutindeni şi de activitatea poetului la Viena, unde reuşise să consolideze societăţile studenţilor români. Poetul nu a rămas pasiv şi în anul 1875, când la Cernăuţi a fost organizată, cu mare fast, sărbătorirea „de o sută de ani a încorporării Bucovinei în Austria”. Tot atunci se sărbătorea inaugurarea Universităţii germane din Cernăuţi. Teodor Ştefanelli scrie că „lipsa de tact a aranjorilor acestor serbări, caracterul antiromânesc al serbărilor acestora, precum şi tendinţa germanizatoare a universităţii ce se propaga la toate întrunirile germano-evreieşti, jigneşte sentimentele naţionale ale românilor bucovineni şi cu tot patriotismul încercat şi mai presus de toată îndoiala a tuturor păturilor sociale româneşti din ţară, românii hotărâră a nu lua parte la aceste serbări şi a le opune o rezistenţă pasivă. Nobilimea românească era la ţară, iar ceilalţi români ce nu puteau părăsi oraşul nu luau parte la nimica”.

Eminescu nu putea să nu reacţioneze la această evidentă sfidare a sentimentului naţional al românilor din Bucovina. El soseşte înaintea serbării la Cernăuţi „aducând cu sine un lădoi de lemn de o greutate foarte mare”, care conţinea o broşură intitulată Răpirea Bucovinei, „scrisă de un anonim pe baza unor documente istorice, scoase în Viena din arhivele statului”. Le trecuse prin graniţa austriacă cu vicleşug: trântise deasupra, scrie Ştefanelli, „o mulţime de cărţi vechi, precum Psaltiri, Ceasloave, Biblii, a mulţime de hârţoage rupte”, ca dedesubt să pună broşura incendiară despre răpirea Bucovinei. Până la începerea festivităţilor, broşura fusese deja răspândită printre români. Eminescu avusese îndrăzneala şi spiritul caracteristic tinereţii să trimită broşura prin poştă „căpeteniilor serbării şi unor persoane marcante oficiale”, care a doua zi comandaseră prin tribunal confiscarea ei. Era deja prea târziu. Nu mai rămăsese nici un exemplar. Era perioada când poetul colabora la „Timpul” ((p.206, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, selecție, note, cronologie și prefață de Cătălin Cioabă, Humanitas, București, 2014)

Deci putem afirma că Eminescu era deja format ca om de acţiune politică, care îşi formulase idealurile politice şi patriotice încă la Cernăuţi şi Blaj, iar idealul înnăscut de libertate a prins aici contururi noi.

Ioan Slavici, care l-a cunoscut pe Eminescu la vârsta de 19 ani, la Viena, surprinde în amintirile sale o trăsătură importantă a stilului de viaţă al poetului. El infirmă părerea multora că Eminescu a fost „un fel de „Vântură-Ţară”, precum nu putem fi de acord cu calificativul de „haimana sănătoasă” a lui G. Călinescu. El într-adevăr a cutreierat „de-a lungul şi de-a latul ţările româneşti”, însă rătăcirile lui nu erau întâmplătoare. Îndemnul de a cutreiera toate provinciile româneşti venea din interior, din dorinţa de a cunoaşte prin proprie experienţă realităţile. Era acel fior al cunoaşterii care se manifestase încă din copilărie, la Ipoteşti. Acum avea însă alte motive. Eminescu vine la Viena, în capitala Imperiului, cunoscând foarte bine viaţa românilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Principate, cunoştea bine istoria românilor şi avea o imagine clară despre situaţia lor social-politică. Slavici scria: „Nici unul dintre noi, colegii lui, nu puteam să ne socotim români deopotrivă cu dânsul, care era moldovean, îşi petrecuse copilăria în Cernăuţi, în Bucovina, îşi urmase un timp oarecare studiile la Sibiu şi în urmă la Blaj, umblase prin Ţara Ungurească şi prin Banatul Timişoarei, şi trăise zile zbuciumate atât în Bucureşti, cât şi prin alte oraşe din Muntenia. Au fost dar hotărâtoare cutreierările acelea  pentru întreaga lui viaţă sufletească, şi el mi-a fost îndrumător în ceea ce priveşte mişcarea pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului român”. În tot acest timp Eminescu citea: „chiar atunci tânăr de nouăsprezece ani, continuă I. Slavici, ştia mai multă carte decât noi ceilalţi băieţi cuminţi, care ne căutaserăm de treabă şi ne trecuserăm în toată regula examenele. El nu pierduse timpul petrecut în cutreierări, şi noi ceilalţi eram cuprinşi de uimire  când ne dădeam seama cât de multe şi cât de mult a putut el să înveţe în afară de şcoală... Nu erau lipsite de rost cutreierările lui”. În biografiile poetului se subliniază deseori că Eminescu nu avusese studii sistematice, nu a frecventat regulat şcolile la care se înscrisese, nu-şi dăduse examenele, iar mai târziu, la Viena şi Berlin, „era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur” şi devenise un bun îndrumător al studenţilor români de aici. Întâlnise mai mulţi colegi veniţi aici de la Cernăuţi şi din alte provincii româneşti pentru studii. Se împrieteniseră, iar Eminescu depusese multe eforturi pentru a-i uni într-o singură societate a românilor din Viena.

El nu avea studii sistematice doar în sensul că nu frecventase consecvent nici o şcoală, nu-şi susţinuse examenele, nu le absolvise. Sistemul şi-l construise însă singur, încă din copilărie, după o intuiţie numai de el cunoscută. Cunoscându-l la Viena, Slavici afirma că Eminescu era un om care „trăia mai mult cu sufletul”, „un om care trăieşte mai mult pentru alţii”.

Sunt preţioase, în acest sens, amintirile lui Theodor Ştefanelli, care fiind coleg de clasă şi prieten de joacă cu adolescentul Eminovici la Cernăuţi, apoi la Viena a surprins mai multe momente referitoare la comportamentul şi lecturile poetului, relaţiile lui cu colegii de clasă etc. Era un copil neastâmpărat. „Cât timp a urmat liceul era vorbăreţ şi vioi... avea un veşnic surâs pe buze... Acest zâmbet prielnic i-a câştigat inima colegilor săi...”. Cunoştea mai bine decât toţi istoria naţională, pentru că avea „o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi, toţi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla”. Era un copil bun la inimă şi comunicativ.

 La Cernăuţi studiile poetului păreau a fi nesistematice doar la prima vedere. Cercetând atent amintirile lui Ştefanelii despre lecturile lui Eminescu, majoritatea în afara programei şcolare, constatăm o organizare bine gândită a acestora şi deja se conturează destul de clar interesele pentru preocupările de bază de mai târziu ale poetului şi filozofului.

         Tot la Cernăuți îl cunoscuse pe Ioan Drogli, cu care se căsătorise pe 1 ianuarie 1871 sora Aglae, profesor la Preparandia din Cernăuţi, ulterior Liceul Pedagogic de băieţi din Cernăuţi. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, se grăbi s-o retragă pe Aglae de la mănăstire. Actul de căsătorie s-a încheiat la Primăria din Cucoreni, iar cununia a fost oficiată la Catedrala Pogorârea Sfântului Duh din Cernăuţi. Deşi nu se făcuse nici un contract de căsătorie, Gheorghe Eminovici îi promisese lui Drogli, drept zestre, două mii de galbeni, cu toate că nu avea suma făgăduită. În acest scop, Gheorghe Eminovici, a înstrăinat partea sa de moşie răzăşească de la Ipoteşti, pentru ca să acopere obligaţiile asumate la căsătoria Aglaei. Mihai Eminescu scria cu amărăciune despre acest gest al tatălui său: „Aş fi dorit ca să nu fi trebuit să-ţi scriu această epistolă nici pentru tine pentru că te expun la o supărare, nici pentru mine, căci ea-ţi deschide fereştrile spre a te uita într-o casă care n-aş fi dorit s-o cunoască nimenea-n lume, a mea adică”.

În vara lui 1871, Mihai Eminescu, se afla la Cernăuţi de unde, împreună cu Pamfil Dan şi alţi colegi, au dirijat lucrările pregătitoare pentru Serbarea de la Putna, prilej cu care şi-a vizitat sora Aglae, căsătorită de curând cu profesorul Ion Drogli, în dorinţa de a afla unde locuieşte. Vedea pentru prima oară aşezarea surorii sale.

Bănuim că nu a fost unicul prilej de a veni la Cernăuţi şi cu alte ocazii. Ştim că a corespondat cu cele două surori, însă, din păcate, scrisorile nu s-au păstrat. Samuil Isopescul notează că poetul purtase întotdeauna în suflet dorul pentru fraţii săi: „În ceea ce priveşte familia sa, de la el nu am auzit nimic, însă atâta ştiu că sta în corespondenţă mai mare cu sora lui Aglae”. Se îngrijea şi de soarta celorlalţi fraţi, pe care a încercat să-i ajute, fiind la curent cu nevoile lor. Bănuim, de exemplu, că starea psihică a poetului depindea nu doar de suprevieţuirea din străinătate, mai ales în perioada berlineză, dar şi de tragediile familiei, care se ţineau lanţ. Fusese profund afectat de pierderea fratelui Ilie, mort la doar 17 ani, mai târziu, în 1873, moare Iorgu, apoi Şerban. Eminescologul, Ilina Gregori, în studiul său Studii literarte. Eminescu la Berlin..., afirmă că aceste evenimente tragice au „pus capăt visului universitar”. Tragedia lui Şerban, bolnav de ftizie, „medic foarte capabil, cu o anumită notorietate la Berlin” a fost susţinut de către poet: îngrijirea lui la Berlin, apoi înmormântarea şi acoperirea datoriilor i-au solicitat „cheltuieli imense” şi daune morale, după care poetul nu mai putea spera la sponsorizări adăugătoare. Din corespondenţa din noiembrie-decembrie 1874 „reiese, susţine Ilina Gregori, că Eminescu fusese permanent solicitat financiar de fratele său. Chiar dacă nu era informat exact asupra resurselor acestuia, Eminescu trebuie să fi bănuit natura lor, în parte oneroasă, de vreme ce se plângea de caracterul şi slăbiciunile lui Şerban, atribindu-le în sinea sa o cauză patologică (v. Opere XVI, 56-62). Cine ştie dacă generoasa subvenţie primită de la Maiorescu pentru încheierea doctoratului nu a fost parţial absorbită de ruina lui Şerban?”.

Deci nu este de mirare că, aflându-se la Cernăuţi în 1871 cu ocazia pregătirilor Serbării de la Putna și a Congresului studenților români, Eminescu se interesează și de situaţia Aglaei.

 Va reveni de mai multe ori la Cernăuți ca să-și viziteze sora. (vezi materialul Aglae Eminovici-Drogli (Döllitzsturm), o prezență artistică remarcabilă la Cernăuți, publicat în revista „Glasul Bucovinei”, An. XXII, nr. 1, (85), 2015, p. 43-52).

Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 517


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți