Cultură
Redactor: Dorina Popescu
24 noiembrie 2021

Un „beau novembre” al Alexandrinei Cernov

Un „beau novembre” al Alexandrinei Cernov

De minimum trei ori, în ultima oră, m-am uitat la ceas. Iar până la începerea interviului o să am aceeași neliniște, devenită obsesie. Nu mă întrebați de altele… Nu mai țin minte nici dacă mi-am pudrat nasul (da, da, de multe ori – susține un ecou) sau dacă am decis asupra numărului de întrebări pentru dialogul de astăzi (care s-au lăsat notate, în urma acelor momente de inspirație, până și pe coperta Cărții cu Rețete). Încerc să domin palpitațiile, dar dau în bufeuri. Mă împiedic de ultimele detalii. Știți Voi… Când parcă dinadins nu-ți stă bine una din manșete – detaliu, în care de fapt, ascunzi marea emoție de a sta față în față cu o Somitate. Și, de parcă nu ar fi suficientă neliniștea unei manșete, simt cusururi și la cea de a doua… Asta pentru că exact acum am un lapsus asupra Ierarhiei Distincțiilor Doamnei Alexandrina Cernov. Așadar: Dumneaei este invitata mea la Ceaiul Online din 24 noiembrie, iar motivul sper să fie regăsit în răspunsuri.

Apropo: cât e ora? Mai am cinci minute – minute în care aș vrea să Vă împărtășesc ceva personal: ori de câte ori văd litera A – știu că este de la  Alexandrina (cu semnificația de protectoare și apărătoare a oamenilor). Și mai știu că A este inițiala celei care „m-a învățat să omor leii”.

- Doamna Alexandrina, mulțumiri alese că ați acceptat invitația! Alexandrina Cernov – dincolo de smaralde, dincolo de creioane – anume sub acest titlu a apărut un articol în care s-a încercat o prezentare a Dumneavoastră, dacă îmi permiteți, mai îndepărtată de cariera ce Vă poartă semnătura și mai apropiată de tot ceea ce sunteți – când nu sunteți la Editură. Astăzi Vă rog să ne faceți un tur ghidat prin propria Dvs. viață. Atât cât se poate. Și, dacă era să nu fi știut nimic despre Dumneavoastră, cum V-ați fi prezentat și cum descriați Țara în care ați văzut pentru prima data lumina zilei?

- Cred că dorești să spun cine am fost și sunt și de unde mă trag? Am fost Grecu Alexandrina, fata tatei, acum sunt Cernov Alexandrina, așa mă cunoaște lumea în momentul de față. M-am născut la Hotin în noiembrie 1943, pe atunci în România. În februarie 1944 bunicii din partea tatei s-au refugiat și ne-au luat cu ei, pe mama, Valentina cu țâncul ei, care eram eu, de numai 3 luni. Îmi închipui cum au traversat Carpații spre Ardeal, în căruță, în luna februarie. Era frig, ningea, din când în când avioanele, ba germane, ba sovietice, bombardau drumul. Mama, care pe atunci avea doar 18 ani, a avut toată viața frică de avioane, chiar de zgomotul lor. Au plecat spre Cluj, unde tata își făcea armata. Mai întâi ne-am oprit la Bistrița, apoi familia s-a stabilit în Voluntari, suburbie a Bucureștiului. Acolo am crescut, am absolvit gimnaziul în Voluntari, liceul nr. 23 „Filimon Sârbu” în București. În 1961 am susținut admiterea la Universitatea din București, iar în 1962 m-am transferat la Universitatea din Cernăuți. Tot bunicul, a cărui hotărâre în familie era de neclintit, a organizat repatrierea. Știi că au fost multe legende eronate despre obârșia mea și a părinților mei și poate de aceea, am adăugat aceste amănunte, pe care nu le-am prea împărtășit. Am primit nu de mult o carte: Troița de la Dăncăuți, scrisă de Nina Vicol, o consăteancă a bunicului, bun prieten al tatălui ei, primarul de la Dăncăuți. Ea a scris în această carte și despre bunicii și părinții mei, pe care i-a cunoscut foarte bine. A locuit la Bistrița împreună cu noi și a cunoscut toate necazurile familiei. Cartea redă în amănunte atmosfera încordată din Hotin și Dăncăuți în perioada anilor 1943/45, dar și situația refugiaților, care a fost destul de complicată în România comunistă. Eram copil pe atunci, dar țin minte cu câtă deznădejde și tristețe au primit părinții vestea despre detronarea forțată a regelui Mihai în 1947. Eu am crescut cu poveștile lor despre defilarea străjerilor din Hotin împreună cu viitorul rege Mihai, străjer și el. Cred că de atunci am devenit regalistă. Tata era un simplu mecanic, dar îi plăcea istoria, mai ales poveștile despre domnitori, regi și regine, spun povești pentru că acestea nu erau istorii citite din cărți.

- Felul Dumneavoastră de Campion Absolut v-a însoțit și în copilărie? Vă mai amintiți care au fost primele calificative pe care le-ați primit?

- Nu cred. Mă străduiam ca tot ce fac să fie făcut bine și cinstit, cu dreptate. Țin minte că, atunci când fiul meu, Vladimir, era în armată, acesta mi s-a plâns într-o zi  că suferă foarte multe nedreptăți din partea tuturor pentru că eu l-am făcut un luptător pentru dreptate, deci tot eu eram vinovată. L-am înțeles foarte bine: când lupți pentru dreptate umbli cu capul spart. În privința calificativelor – a fost unul singur, că vorbesc frumos. Din această cauză am avut și de suferit, pentru că la școală toate discursurile festive trebuia să le rostesc eu. Mai târziu și în limba rusă.

- Alexandrina era "fata Mamei" sau "fata Tatei"?

- I-am iubit  mult pe amândoi. Poate tata mă răsfăța mai mult. Mama era mai severă. Tata mă lua cu sine aproape în toate deplasările lui, așa am cunoscut țara, orașele mai importante din România.

- De mici, cam toate fetele (vorbesc din experiență proprie), se visează artiste, poetese... O întrebare în acest sens se impune de la sine: Dumneavoastră ați visat vreodată să deveniți Profesor Universitar, sau Doctor în Științe, sau Director de Editură... sau chiar Academician?

- Îmi plăcea cel mai mult circul și visam să devin acrobat. Mă cățăram pe toți copacii ce-mi ieșeau în cale, cât mai sus, făceam tot felul de minunății. Nu mă temeam. Când profesorul de sport de la liceu mi-a propus să mă înscriu în cercul de gimnastică părinții s-au alarmat foarte tare, mi-au interzis chiar să mă gândesc la așa ceva.

Aveam și o altă pasiune. Cititul cărților. În clasa a IV-a mama mi-a cumpărat o carte de povești a lui Andersen. Era extraordinar de frumos ilustrată. Toată vacanța de vară am tot citit-o. Și astăzi țin minte poveștile de acolo. De atunci am tot citit. Economiseam din bănuții ce mi-i dădea mama pentru tramvai și mâncare și cumpăram cărți. Toată viața am tot cumpărat cărți. Cred că, în final, cariera mea în filologie se datorește acestei pasiuni, a fost o consecință a ei. Acumulasem cât de cât niște cunoștințe, lucru pe care la facultate îl remarcaseră profesorul meu de teorie literară, Volcov Roman Anatolievici, și decanul facultății, Arvat Feodor Stepanovici, împreună cu soția sa Nineli, care m-au orientat spre știință și, mai târziu – m-au angajat la facultate. Profesorul Ivasiuk Myhailo, tatăl compozitorului Vladimir Ivasiuc, îmi propusese și el să mă învețe bine limba ucraineană și să devin lector de literatură ucraineană. Avusesem și o propunere să mă angajez la Catedra de Literatură Universală. Dintre toate am ales limba română. Vroiam să-mi țin cursurile în limba română și să predau literatura română, pe atunci moldovenească. Așa am ajuns unde am ajuns.

-         Care este cel mai miraculos lucru din viața Dumneavoastră?

- Cred că acela de a deveni liderul Societății „Mihai Eminescu”. Acesta derivă și el din caracterul meu de a fi luptător pentru dreptate.

- Domnul Ilie Luceac v-a fost mai mult decât soț. Lumina proiectoarelor v-a prezentat de-a lungul anilor ca pe cel mai temeinic cuplu. Mereu împreună: la reședința din str. Lesea Ukrainka, la sediul Editurii „Alexandru cel Bun”, în infinitele deplasări care făceau parte din proiecte românești... Eu mai țin minte disperarea Dumneavoastră la aflarea diagnosticului domnului Ilie și nu pot uita acel telefon pe care ni l-ați dat într-o seară târzie, exclamând “Ilie e bolnav! Suntem în căutarea unui spital care să-l salveze!”. Din păcate timpul nu a fost de partea noastră… Împărtășiți-mi, Vă rog, conținutul Jurământului pe care vi l-ați dat reciproc, de ați făcut atâtea cupluri să epateze cu ceea ce erați și formați Împreună? 

- Cred că ne-a unit pasiunea pentru cărți. Am muncit mult împreună. Când veneam la Sinăuți, mămuța, cum o numeam noi pe mama lui Ilie, nu înceta să se mire că amândoi nu ne despărțeam de carte și i-am umplut casa de cărți. Acasă la Cernăuți cărțile erau peste tot pe masă, pe podea, pe pat… Vorba ceea: „și unde nu credeai, acolo le găseai”.

Am fost amândoi profesori de literatură, câteodată mult prea severi, doream să le cultivăm studenților noștri aceeași pasiune pentru lectură, aveam aceleași probleme – ne lipseau cărțile necesare… Ne-am împrietenit cu adevărat în timp ce lucram la Almanahul Societății „Mihai Eminescu” și mai târziu la revista „Glasul Bucovinei”. Împreună am fondat Editura „Alexandru cel Bun” și biblioteca editurii, pe care am numit-o tot Glasul Bucovinei. Proiectele erau legate de aceeași pasiune – cartea. Primele cărți din biblioteca editurii au fost cărțile noastre, adunate o viață. Apoi au venit și donațiile. Cărțile noastre au pătimit mult, și noi lângă ele, din cauză că am fost nevoiți să schimbăm trei sedii. Acum avem cărți multe, din păcate avem puțini cititori. Mă mâhnește indiferența tineretului nostru pentru carte. Trăim, vorba cronicarului „vremuri cumplite și nu stăm de scrisori”, adică de citit. Tot mai mult cu „nasul în calculator”. Mă bucur mult când întâlnesc un tânăr iubitor de carte.

-         Ce nu ați putea ierta niciodată?

-         Fățărnicia.

-         Și ce etapă din viață ați trăi-o încă o dată?

-         Toate etapele și-au avut rostul lor. Așa le-a rânduit Dumnezeu.

- În arhiva personală păstrez și acum scrisorile cu parfum de mir pe care mi le-ați trimis de la Mănăstirea Putna. Când nu sunteți la Cernăuți – sunteți la Reședința lui Ștefan cel Mare. Acolo este o a doua casă pentru Dumneavoastră?

- Ștefan cel Mare era în poveștile tatei, ca și Cetatea Hotinului, iar poezia Muma lui Ștefan cel Mare o știu din clasele primare. Era poezia pe care o reciteam la fiecare sărbătoare școlară. Iar când părintele stareț Melchisedec Velnic mi-a zis într-o zi: „Și nu uitați Mănăstirea Putna”, am înțeles că aceasta este chemarea destinului. Aici m-am recules, am devenit „întreagă”. În anii '90, împreună cu Eugen Pătraș, am organizat mai multe pelerinaje din Cernăuți la Putna. La cel mai mare pelerinaj au participat 700 de români. Grănicerii erau atât de furioși pe mine încât m-au obligat să stau la poartă, în soarele fierbinte de august, și să-l controlez personal, după listă, pe fiecare. Am tot controlat toată ziulica, cât era de mare. Așa ceva nu se uită.

De fiecare dată când vin la Putna mă simt ocrotită de toate necazurile. Aici am mulți prieteni și colaboratori. Îi iubesc și-i admir pe toți deopotrivă.

Îmi place să stau în biserica Mănăstirii, singurică, să mă rog, să mă gândesc și să-mi fac planurile de viitor. Cele mai reușite realizări au fost cele gândite la Putna. Poate mă ajută și Ștefan. La Putna am învățat să iert, chiar și ceea ce nu se iartă. Și, desigur, să lupt pentru dreptate.

- Care sunt planurile pentru anul 2022, an în care Vă veți celebra și un nou Jubileu? V-ați conturat fișa cu dorințe?

- Să nu vorbim de cele triste. Vom trăi și vom vedea.

- Aveți reverențele noastre pentru că faceți un “beau Novembre”, vorba unui cântec francez – din fiecare Noiembrie al vieții Dumneavoastră. Am tot așteptat, pe lângă celelalte date, să o menționați și pe cea a nașterii. Echipa BucPress Vă cunoaște CV-ul. Astăzi începe cu A! Și la propriu, și la figurat.

La Mulți Ani, Doamnă Alexandrina!

Dorina POPESCU, special pentru BucPress

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 341


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2021 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți