Se împlinesc 85 de ani de la acea noapte infernală. Lacrimile și suferința românilor, care și-au pierdut pe cei mai dragi în sângerosul măcel din noaptea de 7 februarie 1941, s-au pietrificat în monumente, s-au transformat în flori de lăcrămioare și de nu-mă-uita, împletindu-se în cununi pe cruci și morminte .
Nu trece nici un februarie fără momente de comemorare, fără parastas în cimitirul din Mahala, unde odihnesc mai mult de o sută de tineri a căror viaţă s-a sfârșit odată cu dorința de a trece Prutul. În vara lui 1941, după retragerea păgânilor ucigaşi, cei care au avut parte, dacă se poate spune astfel despre morţi, să fie descoperiţi, deshumaţi şi aduşi acasă, au fost înmormântaţi creştineşte. I-a înmormântat şi i-a plâns tot satul, în mare parte oameni care nu aveau legături de rudenie cu cei masacraţi în geroasa noapte de februarie. Or, părinţii, surorile, fraţii şi copiii lor au fost arestaţi, duşi în Siberia, condamnaţi la chinurile morţii pentru a răscumpăra vina neamurilor nesupuse.
Ani la rând am fost alături de românii din Mahala, părtașă la momentele lor de doliu și pomenire creștină. Cu vreo zece ani în urmă am prins în viața femei de vârstă înaintată, care au crescut în Siberia, vinovate că au avut tată, un frate sau unchi omorâți la Lunca. Îmi pare rău că nu am imagini de la întâlnirile noastre, doar câteva marturii înregistrate în fugă, doar vagi schițe ale chipurilor păstrate în amintirea marturisitorilor .
Printre sătenii adunaţi la acele parastasuri, deşi erau multe femei de vârstă înaintată, n-am întâlnit pe nimeni care să fi fost de faţă la groaznica înmormântare a eroilor, cum sunt numiţi la Mahala toţi cei victimizaţi de regimul totalitar. S-a scurs mai mult decât o viaţă de om de atunci, tinerii cunosc tragedia din povestirile bunicilor, care au plătit pentru actul de curaj al neamurilor lor cu chinuri inumane în Siberia.
Adun acum, la trecerea a 85 de ani de la odioasa crimă a regimului sovietic, fărâmă cu fărâmă din amintirile măhălenilor, pentru a-i readuce printre noi măcar pe câțiva din sutele de români omorâți în masacrul de la Lunca.
„Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns şi iarna asta ca să-i pomenesc”, mi-a spus în februarie 2011, Florica Gostiuc, aşteptând la poarta cimitirului să vină procesiunea de la biserică. Fratele ei mai mare Gheorghe a trecut în acea noapte sângeroasă în România, din care cauză părinţii cu trei copii (Florica de 11 ani şi doi băieţi mai mari – Petrea şi Dumitru) s-au aflat printre primii deportaţi. După şase ani s-au întors la baştină numai mama cu Florica şi Dumitru. Petrea a ars de viu când aprindea o lampă, iar tatăl copiilor a fost omorât în bătăi pentru că a furat o pâine. A mai trăit câteva zile în spital, însă nu li s-a dat voie să-l vadă şi să-l înmormânteze. Mai tare decât toate o doare că nici fratele, din cauza căruia a fost judecată toată familia, nu s-a bucurat de viaţă. Din primele zile a fost luat pe front. Mai târziu Florica a aflat că Gheorghe a căzut în luptele de la Odesa. Înfruntându-şi cei 80 de ani împliniţi, femeia vinea la cimitir cu pâine albă în tradiţionala traistă a măhălenilor. Dând de pomană pentru sufletul morţilor, îşi amintea că, în noaptea când au fost scoşi din casă, mamă-sa a luat doar o bucăţică de mămăligă rămasă pe masă după cină. Iar mai târziu tatăl, ca să nu-i moară copiii de foame, a plătit cu viaţa pentru o pâine înăsprită.
Cu aceeaşi lacrimi de durere, pietrificate în amintirile copilăriei, alături se afla Eugenia Antonescu. A împărţit cu Florica necazurile exilului. Părinţii ei, Veronica şi Florea Iurii, au plătit tribut pentru fiul Ilie. „N-am ştiut că se pregăteşte să treacă graniţa în România. Avea numai 18 ani, tata nu l-ar fi lăsat să plece. În ajun, toată ziua a cărat gunoi în câmp, muncind de parcă simţea că nu va mai ieşi cu plugul la arat în primăvară. S-a pierdut sub gheaţa Prutului, iar tata şi-a sfârşit zilele la un an după el, între gheţarii Siberiei…”, am înregistrat de la Eugenia Antonescu.
Maria Toaca
