Istoria culturii și a civilizației umane, dezvoltate pe parcursul a mai bine de două milenii, ne demonstrează cu lux de amănunte că, pentru realizarea cu succes a unui lucru, sunt necesare câteva calități esențiale, printre care un loc important îl ocupă cunoașterea de sine. Omul poate realiza ceva cu adevărat valoros și necesar semenilor, umanității, numai dacă își cunoaște pe deplin capacitățile fizice și morale, dacă este capabil să mediteze analitic asupra propriei esențe, ca făptură creată de Dumnezeu.
Pentru a se descoperi pe sine, omul trebuie să se adâncească în lumea sa interioară, să se privească nu doar din exterior, ca într-o oglindă, ci și din interior, din adâncul sufletului. El trebuie să se întoarcă în străfundurile ființei sale, să dea la o parte învelișurile irealității prezentului, care ascund conștiința propriei identități și valori.
În esență, acest demers înseamnă cunoașterea sufletului, a locului și a timpului în care trăim, a valorilor care ne definesc. Iluminarea devine, din aceste considerente, suprema înțelepciune. Se știe că înțelepciunea se naște din reuniunea trecutului cu prezentul și viitorul. Atunci când reușim să accesăm sentimentele trăite în „trecutul vieții noastre în Paradis”, putem spune că am devenit oameni luminați, capabili să vadă binele chiar și acolo unde există ură și greșeală. După cum spun cărțile sfinte: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei, VI, 22) și „Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca, 11, 34–35).
La origine, omul era un spirit pur, creat după chipul lui Dumnezeu. El trăia în sânul Divinității, dar, pe măsură ce a început coborârea în materie, trăirile sale de pace, frumusețe și lumină s-au închis treptat în el, iar astfel a ajuns să uite totul. Totuși, această experiență a rămas înscrisă într-o regiune a ființei pe care experții o numesc supraconștiință.
Pentru ca aceasta să poată fi accesată, pentru a scoate la suprafață acea lume sublimă, omul trebuie să se cunoască pe sine însuși. Numai îndeplinind această condiție, el își poate lumina propria cale și poate deveni, la rândul său, lumină călăuzitoare pentru cei care s-au rătăcit.
Din acest punct de vedere, Mihai Eminescu, marele nostru poet național, a fost unul dintre oamenii luminați, care au reușit să-și înțeleagă menirea pe pământ, luminând mințile semenilor prin poezie și încântând sufletele prin versuri. El a făcut inteligibile trecutul și viitorul, a reușit să separe adevărul de minciună, să promoveze educația ca potecă spre iluminare și să ne arate că „cunoașterea de sine” este imposibilă fără o cultură solidă, fără recunoașterea valorilor identitare și acceptarea originilor care ne definesc ca oameni.
S-au spus și se vor mai spune multe, deopotrivă dorite și nedorite, despre „Luceafărul” neamului românesc, însă prea puțin s-a vorbit despre iubirea pe care acesta a împărtășit-o, în sensul deschiderii spre cunoaștere, față de istoria, tradițiile și teritoriul românesc.
În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, pierderea Bucovinei fiind una dintre rănile adânci resimțite de acesta, însă nici pentru o clipă nu s-a abătut de la țelul de a înfăptui cu dragoste și de a se jertfi de bunăvoie pentru propășirea unei comunități de frați români, oriunde s-ar fi aflat.
Cugetările sale pe acest subiect, susținute de date istorice de netăgăduit, ne îndeamnă la păstrarea simțirii românești și absolvă pe oricine de vina de a fi renunțat la credința românească de unitate. Cu responsabilitatea conferită de o bună înțelegere a timpurilor, Eminescu susținea că „suntem un popor care a stat aici între turci și ruși; mereu am fost zguduiți și mereu apucați de puternicul curent (…). Am fost mereu un zid de despărțire între Apus și Răsărit, devenind ținta marilor puteri”.
Eminescu este cu atât mai important și mai actual pentru noi toți, cu cât prezentul este caracterizat de o criză a reperelor. „Cunoașterea de sine”, care transpare din scrierile sale ca o necesitate și ca o cale sigură spre izbăvire și iluminare, este imposibilă fără o cultură solidă asupra a tot ceea ce înseamnă originile noastre ca oameni.
Cum să te cunoști pe tine însuți atunci când nu cunoști istoria și cultura neamului din care provii, greutățile îndurate de predecesorii tăi, realizările înaintașilor, cel puțin ale celor mai de seamă dintre ei? Atunci când vorbim despre cultura unui om, avem în vedere mai mult decât educația oferită de sistemul de învățământ, fiind pe bună dreptate spus că „cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat ce am învățat la școală”.
Totodată, cultura, ca și educația, nu pot exista fără credință, aceasta fiind cea care definitivează personalitatea omului. Credința are meritul de a se fi păstrat cel mai aproape de originile sale, de obiceiurile, riturile și datinile de la începuturi și a rămas aceeași pentru toți românii ortodocși, indiferent de locul unde se manifestă, pe valea Prutului, a Mureșului sau a Oltului.
În concluzie, putem afirma că educația, cultura și credința sunt elementele care contribuie esențial la fundamentarea personalității umane. Iar atunci când vorbim despre ceea ce înseamnă a fi un bun român, trebuie să înțelegem că este esențial accesul la educație în limba maternă, la cultura națională — din care Eminescu este parte integrantă — și la spiritualitatea de rit ortodox.
Pr. dr. Radu Ilaș
BucPress
