Uneori, viața nu se termină brusc. Se destramă încet, ca un perete crăpat de frig, și într-o dimineață, tot ce ai construit ani la rând, încape într-o singură valiză… Așa a fost pentru Olga, mama a opt copii din Bahmut, notează bukmedia.
Dimineața de 24 februarie 2022 a început ca oricare alta. Bucătăria ei mirosea a clătite calde. Cei opt copii încă dormeau, iar Olga călca cămășuțe, împăturea pantalonași, pregătea ghiozdanele. Totul părea normal. Până când telefonul a sunat.
– Olea… e război…, tremura vocea învățătoarei.
Cuvintele au căzut greu, dar nu au fost neașteptate. Olga mai trăise așa ceva… în 2014, când era însărcinată și se ascundea prin subsoluri. Acolo, printre pereți umezi, a născut unul dintre fiii ei. Știa cum tremură pământul și cum se ține un copil la piept în timp ce lumea se prăbușește. Patru luni au trăit în subsoluri. Patru luni în care copiii au învățat să distingă sunetul unei uși ce cade de explozie și care poate ucide. Patru luni în care fiecare liniște era înfricoșătoare…
Și apoi, racheta a lovit școala lor. Șaisprezece case distruse într-un cartier. Geamuri sparte, tavane crăpate, praful acoperind totul. Casa pentru care strânseseră ani de zile fiecare bănuț — casa în care renunțaseră la dulciuri, haine noi și mici bucurii — s-a prăbușit sub ochii lor.
În noaptea aceea au înțeles că nu mai pot rămâne în Bahmut… Au luat actele, câteva haine pentru copii. Restul: fotografii, jucării, pereții care au auzit primii pași și primele cuvinte — au rămas în urmă.
Pe 19 mai 2022, zece suflete au plecat din Bahmut. Doi părinți, opt copii… O singură valiză… Drumul spre necunoscut nu are hartă. Dnipro i-a primit într-un hostel strâmt, apoi regiunea Rivne, un an într-o clădire a consiliului sătesc, apoi regiunea Cernăuți. Fiecare mutare — o nouă desprindere, o nouă încercare de a prinde rădăcini.
Astăzi trăiesc la Ternopil. Soțul și-a găsit de lucru. Olga și-a reconstruit viața: porci, capră, găini, gâște, curcani. Un incubator mare pentru pui, vinde ouă, adăpostește șase câini și șase pisici.
– Și ele sunt refugiate, spune ea zâmbind… Se trezește la cinci dimineața, vara la patru. Pregătește clătitele și ceaiul, încălzește mâncarea congelată din timp. În câteva minute, opt farfurii sunt așezate pe masă. Nu este doar micul dejun. Este siguranță, continuitate, promisiunea că „acasă” poate fi creat din nou, chiar și în locuri noi.
Cel mai mare băiat e în clasa a șaptea, cel mai mic va începe clasa întâi. Marina studiază la un colegiu militar, operator de drone, iar Nastia este manichiuristă.
– Fetele mele sunt deja pe picioarele lor, spune Olga cu mândrie blândă.
Vladic, mezinul, avea doi ani și jumătate când au părăsit orașul Bahmut. Tatăl l-a învățat regula supraviețuirii: dacă auzi explozie, nu fugi — aruncă-te la pământ și acoperă-ți capul. Copilul a învățat instinctiv, chiar și când zgomotele erau mici.
– Mamă, îți amintești iepurii noștri? Aici ne-au dăruit un iepure… Îi ții minte pe ai noștri?
În el trăiește Bahmutul care nu mai există pe hartă. Un oraș cu curți, cu animale, cu soare și râsete. Olga nu mai speră să se întoarcă. Dar visează:
– Cel mai mare vis este să cumpărăm o casă. Să fie a noastră. Dacă noi nu vom mai fi, copiii să aibă ceva sigur.
Nu visează la lux. Visează la stabilitate, la o rădăcină de care să se agațe familia ei.
Patru ani de strămutări, pierderi și durere. Ani în care Olga a pierdut case, dar nu demnitatea. Ani în care a pierdut pereți, dar nu curajul. Ani în care a pierdut un oraș, dar nu inima.
O valiză a fost suficientă pentru niște lucruri. Pentru dragoste, curaj și speranță a fost suficientă ea însăși. Și cât timp lumina din bucătăria Olgăi se aprinde la cinci dimineața, zece suflete știu că vor merge mai departe.
Sursă foto: bukmedia
Leonid Parpaut
