Opinie
16 septembrie 2020

„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns”: deportările ca lieux de mémoire

„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns”: deportările ca lieux de mémoire

Titlul acestei scurte comunicări este parte a primului verset din Psalmul 136, fiind destul de bine cunoscut datorită melodiei „By the rivers of Babylon” a trupei Boney M. Psalmul reprezintă un cântec de tânguire al evreilor deportați în urmă cu 2600 de ani din Iudeea la Babilon de către regele babilonian Nabucodonosor al II-lea, dar și o mărturie a credinței lor nestrămutate față de orașul lor de baștină, Ierusalimul și față de dumnezeul credinței lor strămoșești. De exemplu: „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” sau „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” 

Acest psalm ar trebui să ne readucă aminte că deportările reprezintă una dintre cele mai vechi și mai eficiente metode pe care o putere imperială le poate folosi pentru a-și impune controlul asupra unui teritoriu recent cucerit și a populației care locuiește pe acel teritoriu. Încă de acum trei milenii, babilonienii, dar mai ales asirienii, făuritori ai unor mari imperii cu centrul în antica Mesopotamie, Irakul de astăzi, utilizau pe scară largă deportările de populație dintr-un colț al stăpânirii lor într-un altul: de pildă, cu 130 de ani înainte de deportările efectuate de Nabucodonosor, regii asirieni deportaseră alți evrei, din Samaria, de astă dată, în nordul Irakului actual și aducând în locul lor alți deportați, aduși în special din cealaltă extremitate a imperiului, din Munții Zagros și Podișul Iranian, ceea ce în timp a condus la o însemnată modificare etnică și culturală a regiunii.

Avantajele deportărilor pentru puterile imperiale sunt evidente. În principal, ele destructurează eventualele rețele de rezistență rămase după cucerirea unui teritoriu, prin îndepărtarea elitelor care le-ar fi condus, seamănă teroare în rândul populației cucerite, rămase pe teritoriul ei ancestral și deschide drumul către confruntări între membrii acesteia, preocupați să ocupe locurile lăsate vacante de elitele deportate, confruntări pe care cuceritorii le pot exploata în folos propriu. Deportările reprezintă în același timp importante surse de forță de muncă gratuită, iar uneori chiar contribuie la crearea unor grupuri semnificative de indivizi loiali în rândul deportaților.

Nu este deci de mirare că deportările au fost preluate ca metodă de impunere a dominației de multe alte imperii de-a lungul timpului, printre care și imperiul rus, indiferent dacă vorbim de forma sa țaristă sau de cea bolșevică, aceea care de altfel a și perfecționat această metodă, din punct de vedere istoric, până la o eficiență nemaiîntâlnită, dar din punct de vedere moral, până la un stadiu de-a dreptul diabolic. Aplecarea imperiului rus pentru această metodă nu este deloc întâmplătoare date fiind spațiile siberiene vaste pe care trebuia să le controleze și să le exploateze, dar și lipsa barierelor naturale în teritoriile sale europene, ceea ce i-a obligat pe conducătorii ruși, inclusiv din considerente strategice, să adopte metode extreme de supunere rapidă și totală a populațiilor cucerite. În consecință, circasieni, tătari, ucraineni, bieloruși, polonezi, lituanieni, români, germani, georgieni, armeni, azeri și mulți alții au căzut victime de-a lungul timpului deportărilor rusești.

Dar și deportările au două tăișuri, ca orice armă. Atunci când structurile sociale ale populațiilor cucerite sunt mult prea ramificate și înrădăcinate pentru ca deportarea elitelor să le dezorganizeze, deportările nu doar că nu elimină rezistența, dar au și potențialul de a o amplifica prin resentimentele create celor care au pierdut legătura cu părinții, frații, surorile, prietenii duși cu forța pe alte meleaguri.  Rezistența psihică a deportaților de asemenea poate fi întărită, chiar și în condițiile vitrege ale pribegiei forțate. „Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele”, jură credinței propriei lor patrii deportații evrei, pentru ca mai apoi să încheie Psalmul 136 cu obidă și furie răzbunătoare: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de pietre”. În special reîntoarcerea deportaților în condiții istorice favorabile poate conduce la unirea într-o formă de rezistență superioară a rezistențelor separate ale celor deportați și ale celor din mijlocul cărora au fost deportați. Să nu uităm că maeștrii antici ai deportărilor, asirienii, au fost practic scoși din istorie până la extincție cvasi-totală de două dintre populațiile din rândul cărora au deportat în toate colțurile imperiului numeroși indivizi: babilonienii și mezii de neam iranian.

Dincolo de spiritul vindicativ pe care îl creează față de cuceritor, deportările care nu reușesc să înfrângă rezistența populațiilor cucerite mai au însă un alt efect important: acela al consolidării coeziunii interioare a națiunilor care reușesc să depășească această experiență istorică traumatizantă, interiorizând-o și dându-i valențe superioare, așezând-o însăși la baza memoriei lor colective și identității naționale. Deportarea evreilor la Babilon, a cărei amintire a fost păstrată în numeroase alte cântece și scrieri în afara Psalmului 136, a devenit definitorie pentru identitatea iudaică antică, contribuind decisiv la eficacitatea rezistenței de mai târziu în fața seleucizilor și romanilor și la capacitatea de a îndura al doilea mare exil, cu o durată mult mai lungă, de aproape 2000 de ani. Acest lucru s-a datorat și  conjuncturilor istorice favorabile, dar mai ales elitelor intelectuale iudaice care, spre deosebire de alte elite din Orientul antic, au reușit să cultive experiența traumatizantă a exilului și să o transforme în ceea ce istoricul francez Pierre Nora a definit drept lieu de mémoire, „loc al memoriei”, adică „o entitate semnificativă, materială sau non-materială, care fie ca rezultat al voinței umane, fie ca urmare a trecerii timpului a devenit un element simbolic al moștenirii de amintiri al unei comunități”. Nu degeaba aducerea aminte este o temă recurentă a Psalmului 136: „am șezut și ne-am adus aminte de Sion”; „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea”; „Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului!”

În ce măsură aceste observații privind dublul tăiș al armei deportărilor afectează astăzi regiunea dintre cele trei mări și în special pe cea dintre Baltica și Marea Neagră? Fără îndoială, într-o mare măsură, dacă ne gândim măcar numai și la rezistența curajoasă a tătarilor crimeeni, unele dintre victimele cele mai grav lovite ale deportărilor staliniste, în fața anexării ruse a Crimeii din 2014, cea mai clară ilustrare a imperialismului rus reînviat. Cele trei mari valuri de deportări din RSS Moldovenească (12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949 și 31 martie-1 aprilie 1951) rămân în continuare în Republica Moldova unele dintre cele mai invocate repere istorice în discursul de opoziție față de politica externă a Rusiei, fiind depășite ca impact doar de amintirea războiului secesionist din Transnistria, din 1992.

Cel mai probabil nu va fi nici un proces de la Nuremberg pentru deportările imperiului rus, fie el țarist sau bolșevic. Nici nu va fi nevoie de așa ceva pentru ca istoria să facă dreptate, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiții. Prima este ca elitele intelectuale ale fiecărei populații care a suferit trauma deportărilor țariste sau bolșevice să nu înceteze să cultive amintirea lor (și a altor crime similare) și să o transforme într-un „loc al memoriei”, într-o bornă de nezdruncinat în memoria colectivă a capacității naționale de solidaritate, de renaștere și de depășire a vitregiilor istoriei. A doua este ca „locurile memoriei” fiecărei populații agresate dintre Marea Baltică și Marea Neagră să fie recunoscute și respectate de celelalte populații surori întru suferință. Fără recunoașterea reciprocă și compasiunea sinceră pentru masacre precum cel de la Katyn împotriva polonezilor, cel de la Vinnitsa împotriva ucrainenilor, cel de la Fântâna Albă împotriva românilor și pentru deportările care le-au însoțit sau le-au urmat, locurile memoriei create de fiecare națiune în parte nu vor fi niciodată adunate laolaltă într-un loc est-european al memoriei care să ne facă mereu conștienți că destinele noastre sunt înlănțuite, la bine și la rău, așa cum se vede încă de la Marea Invazie Mongolă. Închei deci cu o propunere: pe când un muzeu virtual est-european comun dedicat deportărilor (și altor crime) ale regimului bolșevic?     

Liviu IANCU

analist politic,  cercetător postdoctoral la Universitatea din București, coordonator de proiecte la Asociația Eurocentrica, editor al portalului Europunkt.ro

Alocuțiune susținută la Masa rotundă internațională “Spațiul celor Trei Mări și crimele imperiului: de la pământuri sângeroase la spațiul de securitate”, Kiev, Ucraina, format online, 7 septembrie 2020.

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 247

radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a DRP.
© 2020 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți