Opinie
18 februarie 2020

Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei

Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei
18 februarie 2020

Îngerul copiilor din Poroșcovo: Părintele Eftimie Mitra de la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” din Munții Orăștiei

Părintele Eftimie Mitra și cele trei măicuțe ce viețuiesc la Mânăstirea „Sfinții Voievozi” au făcut un pod de iubire și credință, din Munții Orăștiei, până în satul Poroșcovo, din Ucraina. Aflați din interviul care urmează, realizat de „Formula As”, cum dragul de-a face bine și de a oferi ajutor poate schimba destine.

– Părinte Eftimie, deși viețuiți alături de doar trei măicuțe la o mânăstire modestă, aproape as­cun­să pe culmile munților Orăștiei, ați izbutit să vă faceți drum, până în Ucraina, la volohii ro­mâni, uitați de veacuri printre străini. Cum se ex­plică un asemenea gest care necesită eforturi uriașe?

– Eu de loc sunt din Bihor, și aveam acolo niște cunoștințe care mi-au zis într-o zi: „Hai, părinte, să mer­gem, că uite, au apărut în «Formula AS» arti­cole cu români care au probleme în Ucraina!”. Alar­ma din glasul lor m-a convins și am mers îm­preună cu ei și i-am cunoscut pe volohi. Și-apoi, am mai fost încă o dată și încă o dată și… m-am tăt dus. Asta de vreo patru ani. Prima oară am mers să văd despre ce este vorba, că așa, români care au nevoie de ajutor, îs destui. Când am trecut întâia dată gra­nița în Ucraina, auzeam vorbindu-se numai în rusă și ucrainiană. Când am ajuns în satul Poroșcovo, cam la 140 de km de gra­niță, am auzit o româ­neas­că așa cum se vorbea la bu­nica mea, în sat. O lim­bă veche, curată. Am făcut cunoștință și ei m-au în­tre­bat dacă nu vreau să beau cavie. Nimeni din cei ce erau cu mine nu ști­au ce înseamnă, dar eu știam tot de la bunica, din sat, că așa ziceau ei la ca­fea. Am înțeles tăt ce vor­beau, că dară limba lor e româ­nească, numa că îi foarte veche. Așa am des­coperit acea regiune, unde într-un sat și alte câteva cătune, trăiesc cam 1800 de volohi, români uitați acolo de istorie și de țara mamă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult în aceste prime întâlniri cu volohii?

– Cred că cel mai mult m-a impresionat ase­mă­narea cu satele românești, mai ales cu satul bunicii, din vremea copilăriei mele. Când eu eram încă prunc, pe ulița satului animalele erau libere și ve­deai pe drum și gâște, și purcei, și rațe. Pe-atunci, oamenilor le păsa mai puțin de partea materială a vieții, sufletul și caracterul erau mai importante. Azi, în sat la bunica nu mai este așa, toate îs trase la dungă și pe uliță îs parcate mașini străine. Însă în satele volohilor, încă se mai trăiește așa cum era în copilăria mea, și pentru mine, asta nu înseamnă sărăcie sau lipsă de dezvoltare! Înseamnă liber­tate! Acolo oamenii încă gândesc așa, că nu contează dacă e casa dreaptă sau strâmbă, important este ca eu să fiu un om liber și fericit. Dar odată cu asta, am văzut la ei și lipsă de edu­cație, lipsă de cultură, copii frumoși, fără șansă sau perspectivă în viață. Și am văzut și multă singu­rătate. Ucrainienii îi mar­ginalizează, autoritățile române nu îi bagă în seamă. Și ei s-au izolat în co­munitatea lor. Toate astea și mul­te altele m-au decis să mă implic pentru întraju­torarea acelei comuni­tăți.

– Ați făcut asta și pentru că sunteți preot? Face parte din misiunea dumneavoastră?

– Indiferent că ești preot sau nu, misiunea oa­menilor este de a se ajuta unii pe ceilalți. Aș fi fă­cut același lucru și dacă eram inginer sau doc­tor. Întâmplarea fa­ce că sunt preot. Sigur, acest lucru m-a ajutat în sensul că există o so­lidaritate preo­țeas­că, și multe alte pa­rohii din țară au sprijinit de­mer­sul nostru.

– Cum ați ajuns să fiți preot la această mâ­­năstire din munții da­ci­lor?

– După facultate, pri­ma oară am fost în Mol­dova. Acolo m-am călu­gă­rit, la Petru Vo­dă, unde am stat câțiva ani. Dar tot făceam du­pă capul meu, că eram mândru că eram inginer cu diplomă! Până când părintele Macarie mi-a zis: „Dacă tot ești așa de înțelept, ia mergi tu cu oile să te liniștești și să în­veți să faci ascul­tare!”. Și într-adevăr, mi-a fost de folos. Apoi, cineva mi-a vorbit de o biserică părăsită din Bihor, de unde sunt eu de loc. Am mers, am vorbit și am primit binecuvântarea să merg că­lugăr acolo și tot acolo am început și preoția. Când am ajuns aici, la mânăstirea „Sfinții Voievozi”, ea nu era terminată la interior. Dar încetul cu încetul, alături de măicuțe, ne-am descurcat.

– Care sunt problemele cele mai grele cu care vă confruntați?

– Lucrurile nu sunt chiar așa de simple… De exemplu o fată volohă, de vreo 14 ani, a vrut să vină în România, să învețe, și tatăl nu a lăsat-o, ne-a rugat pe noi să vorbim cu el. Și am mers să vorbim cu el. Ne-a întrebat că el ce câștigă dacă lasă fata în Ro­mânia? I-am zis că e câștigul fetei, nu al lui, că mer­ge și vede și învață, se dezvoltă la minte… Dar ei cam așa sunt învățați să pună problema. „Ce-mi iese?”. M-a refuzat categoric. „Mie îmi trebuie fata să meargă la lucru, aici”. Mulți volohi trăiesc din muncă cu ziua, așa că această mentalitate a părin­ților este lupta noastră cea mai grea acolo. Pe părinți nu cred că îi mai putem schimba, speranța noastră este că îi vom schimba pe copii și, în felul ăsta, să rupem acest cerc vicios. Așa că rezultate foarte mari nu se pot vedea acum, ci în timp, eventual la urmă­toarea generație, când copiii de astăzi vor înțelege de ce trebuie să meargă la școală copiii lor. Totuși, la copiii aduși în tabăre în România se vede deja o schimbare, e o mare diferență, față de mo­men­tul în care i-am cunoscut, se vede imediat dacă te ocupi un pic de ei. Nu erau spălați, îngrijiți și nu vedeai chi­puri senine. Acum au altă atitudine, sunt mai ci­vilizați și mai senini, sunt mai aproape de ceea ce ar trebui să fie la vârsta lor.

– I-ați adus în tabere în România?

– Da. La început cu un microbuz închiriat, apoi cu unul împrumutat, prin bunăvoința cuiva care vrea să ne ajute. Aducem mai mulți copii, de două ori pe an, și încercăm să le arătăm că mai există și altceva într-o copilărie în afară de mersul la sapă, după lemne, în pădure. Când i-am adus prima oară aici, la noi, în curtea mânăstirii, una dintre fete s-a apucat să mute bușteni, că ne-am și speriat! Ne-a ex­plicat, sărmana, că așa e învățată, să meargă la pă­dure cu tatăl ei… Copii munciți, fără copilărie ade­vărată, ce să vă spun… Noi îi cazăm aici, la mâ­năstire, și îi ducem în excursii – am fost la biserica din Densuș, la Castelul Huniazilor, la Mânăstirea Putna și la mormântul lui Ștefan cel Mare. Dar am vizitat și câteva uni­versități și licee, ca să vadă că se poate trăi și altfel, mai ales dacă ai educație. În plus, am avut o doamnă profesoară, voluntar, care a stat aici și a lucrat cu ei, zi de zi. I-a învățat geografie, ma­tematică, cântece și poezii. Într-o zi le-am zis: „Hai la scaldă!”. Și i-am dus la aqua­land-ul din Deva. Atâta s-au mirat! Au văzut cu ui­mire că nu e ca la ei în sat, unde scalda e într-un pâ­râu nămolos, cu apă tulbure. Aici apa era „de-aia albă, prin care se vede”! Stau vara la noi, la mâ­năs­tire, două săptămâni, și îi mai aducem și de Crăciun câteva zile.

Citiți interviul integral AICI.

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 925


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți