Opinie
24 august 2021

Limba română – factor de identitate și unitate pentru români

Limba română – factor de identitate și unitate pentru români
24 august 2021

Limba română – factor de identitate și unitate pentru români

Sentimentul de identitate naţională este un sentiment intim. Fiecare persoană se reprezintă prin limba pe care o vorbeşte, comportamentele sociale, simbolistica comunitară, cultura, istoria, aşa cum este ea povestită în şcoli sau citită în cărţile disponibile, la radio, televizor etc.

Identitatea naţională de grup se manifestă, în primul rând, prin limbă, care este o componentă esenţială a personalităţii. Identitatea naţională şi limba evoluează şi corespunde unui parcurs al vieţii individului sau al comunităţii. Conştientizând apartenenţa la o comunitate naţională, sentimentul de identitate naţională devine mai puternic atunci când intervin ameninţări la una din componentele lui esenţiale – limbă, istorie, cultură, în general. Atunci comunitatea se mobilizeazează politic.

Comunitatea istorică românească din Ucraina (regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia), fiind poziţionată la granţă de imperii (teritoriile care consecutiv au fost sub diferite stăpâniri – ale Moldovei Medievale, Turciei, Austriei, României Regale, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Cernăuţi; a Ungariei, Cehoslovaciei, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Transcarpatice; ale Moldovei Medievale, Turciei, Rusiei, României, URSS-ului şi Ucrainei, în cazul regiunii Odesa, actualul raion Izmail, de fapt, fosta Basarabie propriu-zisă), odată cu instituirea noii stăpâniri, impunerea altei limbi oficiale de comunicare, uneori chiar şi a limbii de predare în şcoli, schimbarea bruscă a stilului şi a politicii administrative, precedate de un război devastator, cerea adaptarea, atât psihologică, cât şi a modului de viaţă a populaţiei băştinaşe etc. Aceste teritorii au fost greu încercate de istorie, iar limba română, a fost primul factor identitar atacat.  

În anul 1857, înainte de moarte, boierul şi patriotul bucovinean Doxachi Hurmuzaki îşi scria memorabilul său testament politic, care a rămas învăţătură, un îndemn şi o călăuză în activitatea fiilor şi nepoţilor săi, pentru generaţiile viitoare. El arăta în testamentul său: „să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica.

Românească este ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti, care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri în timpii barbariei chiar cu răpunerea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a acestei ţări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze. Biserica ţării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletelor noastre”.

Ceea ce şi-au dorit românii din Bucovina în toate epocile istorice (mai ales începând cu revoluţia de la 1848) – a fost organizarea vieţii culturale şi ştiinţifice în instituţii profesionale temeinice, de înaltă caliatate, la care aspiră şi astăzi românii din regiunea Cernăuţi. Istoria ne-a hărăzit să fim la margine de ţară sau imperiu (ba la estul, ba la vestul lor). Cu toate vicisitudinile, românii din regiunea Cernăuţi (ajunşi astăzi la doar 20% din totalul populaţiei din regiune) şi-au păstrat, timp de peste 200 de ani, tot ceea ce înseamnă pentru un popor limbă, conştiinţă naţională, spiritualitate şi identitate naţională. Generaţii de intelectuali români, numele cărora merită să fie valorificate pentru istoria şi cultura românilor, au muncit pentru ca limba, şcoala, biserica şi istoria să constituie la Cernăuţi o permanenţă. Mulţi bucovineni din diaspora, remarcabili oameni de cultură şi spiritualitate românească, au trăit şi mai trăiesc şi astăzi experienţa Bucovinei ca o durere personală şi o nostalgie romantică. Soarta istorică a românilor din Bucovina poate fi înţeleasă numai prin cercetarea profundă, conştientă şi cinstită, situată dincolo de orice retorică sentimentală sau politică. Este o istorie a rezistenţei prin limbă, şcoală, biserică, în general prin cultură.

Cele trei regiuni cu populaţie românească (români şi moldoveni) autohtonă Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa (r. Ismail) sunt astăzi un adevărat laborator de deznaţionalizare treptată, care confirmă în cel mai autentic mod rolul celor trei instituţii româneşti – şcoala, biserica şi limba. Procesul de deznaţionalizare are loc pe cale naturală (căsătoriile mixte) şi prin politica şcolară instituită astăzi de către autorirăţile ucrainene. Românii din Ucraina se află astăzi într-o stare de luptă pentru limba română. Ea valorifică toate resursele umane ale colectivităţii minorităţilor naţionale, contribuie la menţinerea permanenţei spirituale şi culturale. O condiţie fundamentală a dezvoltării societăţii minoritare o constituie folosirea limbii materne – a acestui tezaur imens de valori spirituale şi înţelepciune naţională – în toate sferele de activitate umană. Cerinţele concrete formulate în cadrul conferinţei „Învăţământul în şcolile cu limba română de predare în Ucraina” din 21 martie 1998, organizată de Catedra de Filologie Română şi Clasică a universităţii cernăuţene, demersurile societăţilor româneşti de cultură din Ucraina oferă soluţii adecvate pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă astăzi învăţământul în limba română în condiţiile specifice în care funcţionează şcolile româneşti. Şcoala are o influenţă decisivă în formarea personalităţii şi a destinului naţionalităţilor. Se impune o analiză concretă şi severă a factorilor obiectivi şi subiectivi, care destabilizează învăţământul în limba română din Ucraina şi ne determină să luptăm pentru limba română, pentru păstrarea ei în şcoală, pentru funcţionarea în condiţii optime a şcolii româneşti din Ucraina. (vezi revista „Glasul Bucovinei”, nr. 4, 2017, p. 7-35). Paradoxul constă în faptul că acest laborator dă rezultate perfecte de deznaţionalizare în condiţiile în care Constituţia şi legislaţia Ucrainei, referitore la minorităţile naţionale sunt alcătuite la cele mai înalte standarde europene.

Şcoala valorifică toate resursele umane ale colectivităţii minorităţilor naţionale, contribuie la menţinerea permanenţei spirituale şi culturale. O condiţie fundamentală a dezvoltării societăţii minoritare o constituie folosirea limbii materne – a acestui tezaur imens de valori spirituale şi înţelepciune naţională – în toate sferele de activitate umană.  

„Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale..., susţinea Mihai Eminescu într-un articol, biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria  pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea  naţionalităţii şi nimic mai mult... nu veleităţile unei vieţi de stat... nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim... ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”. „...fiecare, susţine Mihai Eminescu în continuare, are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi... Prin urmare, faptul că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, ‹una singură› ca nealte popoare ce ne înconjoară, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel”.

ÎPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor a selectat fragmente din publicistica lui Mihai Eminescu pe care le-a publicat în două broşuri  2005 şi 2006): Fragmente din publicistica  lui Mihai Eminescu (2005) şi Mihai Eminescu – cuvinte de suflet (2006). Preocupat de soarta tinerilor, înstrăinarea lor crescândă „faţă de principiile şi învăţăturile moralei creştine” sfinţia sa scria în Cuvântul introductive: „tinerii noştri, ieşiţi de pe băncile şcolilor şi universităţilor, intră, vrând nevrând, în vâltoarea problemelor societăţii din care fac parte, mai ales în vâltoarea frământărilor politice chiar ca spectator şi, nu neapărat, ca participanţi activi. În această vâltoare se întreabă fireşte pe ce cale să apuce, cum să privească sau să judece cele din jurul lor fără a-şi tulbura pacea sufletească sau a-şi rata o carieră, un drum, o activitate folositoare atât pentru ei înşişi cât şi pentru poporul din care fac parte…” Căutând răspunsul la aceste probleme în publicistica lui Mihai Eminescu, ÎPS Pimen menţionează că fragmentele selectate „ne pot ajuta să gândim şi să lucrăm pentru binele nostru personal şi al poporului nostru, ai cărui fii suntem prin naştere şi trebuie să rămânem prin fapte”.

În vâltoarea vieţii, tinerii se confruntă cu multiplele probleme legate de „integritatea morală şi unitatea sufletească” şi una din aceste probleme este cea a limbii materne. „Măsura cuvilizaţiei unui popor în ziua de azi, scria M. Eminescu, este o limbă sonoră şi aptă  de a exprima prin sunete, noţiuni, prin şir de accent logic, cugete, prin accent etic, sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după  noţiune, o caracteristică mai abstractă, ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de exemplu, cu material lingvistic unguresc…” (Echilibrul). Mihai Eminescu se referea la situaţia românilor din Transilvania. Raportând acest adevăr la situaţia lingvistică de astăzi din Ucraina, românii care neglijează folosirea în comunicare a limbii române, refuzând învăţarea ei în şcoală, vorbesc limba ucraineană cu elemente lingvistice ruseşti sau ucrainene. Pentru românii din Ucraina, astăzi aceasta este o tristă realitate.

Într-un alt articol M. Eminescu îşi continuă gândul, făcând referire la datoria generaţiilor faţă de limbă: „răul cel mare  nu e că o asemenea stare de lucruri există, ci că se perpetuează, se moşteneşte, şi dacă generaţia ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristă, nu ne îndoim că printr-o consecinţă neapărată şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate. Însă generaţia ce creşte are şi ea datorii…” (M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna).

Soarta limbii române este în permanentă  atenţia poetului în perioada când lucrează la ziarul  „Timpul”: „Limba noastră – placă-ne-o a crede are un trai lung și de aceea-i și trebuie o dezvoltare lungă”. ... „El, poporul românesc, căruia nu-i dăm  nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională” („Timpul” și problema țărănească).  Istoricul Nicolare Iorga, într-un articol dedicat literaturii române susţine aceste adevăruri despre limba română: „Câţi nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuşi nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconştientului său şi în care se îngrămănise tot ce dăduseră atâtea generaţii... Deci, scrie în contimuare istoricul, a vorbi de formarea naţiunii române, de crearea spiritului românesc ca una din condiţiunile întrebuinţării limbii româneşti, este de a sacrifica în zadar unor zei care au murit...”.

Este oare o enigmă faptul, că timp de peste două secole de înstrăinare, în nordul Bucovinei se mai vorbeşte româneşte? Fenomenul bucovinean, ca problemă de supravieţuire a limbii, a spiritualităţii şi identităţii româneşti, a continuităţii unor tradiţii culturale naţionale, merită să fie studiat (nu doar monitorizat, conform unor modele politice). Un popor de cultură, cu tradiţii istorice şi culturale străvechi nu dispare, chiar dacă condiţiile sunt nefavorabile şi continuă să se înrăutăţească. Folosirea limbii române este o problemă de mentalitate sau de psihologie a unui popor care îşi conservă valorile? Un astfel de popor (sau reprezentanţii acestuia) nu poate fi „sacrificat”, după cum consideră astăzi unii istorici şi politicieni în numele unor idealuri „false”, ci susţinut concret în voinţa sa de a-şi păstra limba, tradiţiile şi idealurile naţionale, cu alte cuvinte, de a-şi păstra limba şi identitatea naţională, chiar dacă numărul lor a scăzut spectaculos în ultimul secol. Tinerii noştri, care au moştenit o limbă, „ca un fagure de miere”, au o „datorie sfântă” păstrarea limbii române ca factor identitar.

Lupta pentru limba română a intelectualităţii româneşti din Ucraina continuă.

Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 655


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți