Opinie
21 iunie 2020

Neoimperialismul occidental și rus: asemănări și deosebiri

Neoimperialismul occidental și rus: asemănări și deosebiri
21 iunie 2020

Neoimperialismul occidental și rus: asemănări și deosebiri

Caracteristica de bază a imperialismului ca fenomen politic și economic a fost existența unor imperii coloniale puternice, care au funcționat în mare parte prin utilizarea resurselor materiale și umane ale coloniilor. Neoimperialismul, la rândul său, este asociat cu o schimbare către forme de influență mai diverse, cauzată de declinul metropolei, care nu mai putea folosi în mare parte puterea dură și a fost nevoită să recurgă la o combinație complexă de mijloace brutale, economice, culturale și ideologice.

Marea Britanie, în special, a urmat o cale similară, menținându-și influența în fostele colonii prin utilizarea instrumentelor și mecanismelor soft, în special prin trecerea la sistemul de dominare și crearea ulterioară a Commonwealth-ului britanic. Istoria a arătat că demontarea treptată a Imperiului Britanic pe fundalul proceselor globale și regionale ale secolului XX poate fi văzută ca un model de transformare foarte reușit. În ceea ce privește „declinul” sau „adaptarea”, pentru Regatul Unit a fost o adaptare la noul statut global, ceea ce a făcut, în același timp, declinul imperiului foarte lin și treptat. În general, dacă vorbim despre manifestările clasice relativ recente ale imperialismului britanic, atunci putem aminti mai întâi campania militară din Falklands din 1982. În ce privește începutul secolului XXI, aici nu vedem activitatea Londrei cu o definiție „imperială”.

În general, lumea occidentală modernă încearcă să evite utilizarea forței, chiar și acolo unde este necesar. Prin urmare, în a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului al XXI-lea, politica neoimperială a dobândit caracteristici clare ale dominației politice și economice cu utilizarea pe scară largă a organizațiilor internaționale și a corporațiilor transnaționale. Fostele colonii au fost încorporate treptat în structura politică și economică a lumii globalizate. În general, se pune chiar problema legitimei utilizării a termenului „neoimperialism” în raport cu țările occidentale. Se pare că acesta și-a pierdut sensul inițial și s-a transformat treptat într-o abordare a marginalilor de stânga.

Cu toate acestea, practica politică neoimperială în implementarea ei mai tradițională nu a dispărut complet și s-a mutat în Eurasia. Pentru a identifica caracteristicile sale, trebuie să amintim mai întâi diferențele de bază dintre modelele imperiale occidentale și ruse. Având în vedere, în special, particularitățile compoziției și funcționării imperiilor britanice și franceze, putem atrage atenția asupra marilor diferențe culturale, civilizaționale și tehnologice dintre metropolă și colonii. Pe baza acestui lucru, de la metropolă la colonii s-a produs transferul de resurse culturale și, mai ales, tehnologice. A doua caracteristică a modelului occidental a fost separarea teritorială a metropolei, ceea ce a crescut costul controlului posesiunilor coloniale.

În modelul rusesc, teritoriile anexate au fost adesea la un nivel de dezvoltare mai ridicat și, prin urmare, au devenit donatori de resurse culturale și tehnologice, precum și practici socio-politice mai avansate pentru Moscova asiatică. Trebuie adăugat, de asemenea, că Imperiul Rus s-a dezvoltat într-un singur spațiu, care, în consecință, a redus costul controlului asupra teritoriilor. Aceste caracteristici au avut în cele din urmă o influență decisivă asupra caracterului și designului ambelor modele neo-imperiale.

Revenind la modelul neo-imperial rusesc, trebuie amintit că acesta a început să se dezvolte în timpul crizei URSS la sfârșitul anilor 80 - începutul anilor 90. Forțele conducătoare ale acestuia făceau parte din nomenclatura Partidului Comunist și așa-numitele „forțe de securitate”, gata să respingă falsa ideologie comunistă și să legalizeze puterea și dreptul la proprietate. Scopul lor principal după 1991 a fost încetinirea și inversarea procesului de construire a națiunilor fostelor republici sovietice, iar acum – a noilor state independente.

Spre deosebire de Commonwealth-ul britanic, proiectul neo-imperial rus nu a oferit niciun model colectiv atractiv de dezvoltare socio-economică de la bun început. Așa-numita „integrare economică eurasiatică” nu a avut niciun viitor, deoarece de fapt a păstrat întârzierea membrilor săi ca o materie primă a țărilor dezvoltate, iar ideea „lumii rusești” nu a putut să inspire și să atragă cetățenii țărilor post-sovietice. De fapt, a fost vorba de menținerea controlului asupra spațiului ruso-sovietic pe baza acumulării de resurse în mâinile unui grup de conducere restrâns, precum și menținerea acestui statut-quo de către această entitate post-sovietică centrată în Rusia.

Trebuie menționat că, în faza inițială, versiunea rusă a neoimperialismului, în unele dintre manifestările sale, se aseamănă cu proiectul post-imperial occidental. În special, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia, care se afla într-o stare de slăbiciune relativă, a folosit o combinație de mecanisme de forță „hard” și „soft”, combinând operațiunile paramilitare cu mituirea țintită a elitelor post-sovietice și ajutor economic masiv sub formă de livrări de resurse la prețuri mici etc. În această perioadă, pe teritoriul statelor vecine s-au creat spații de avansare pentru viitoarea răzbunare neo-imperială: merită menționată Abhazia și Osetia de Sud, regiunea transnistreană a R.Moldova și, din păcate, Crimeea din Ucraina

În prima decadă a secolului XXI, după depășirea relativă a instabilității interne și acumularea de fonduri prin vânzarea de resurse energetice, Rusia a trecut la o fază mai activă a proiectului neo-imperial. Pentru a face acest lucru, conducerea Moscovei trebuia să scape de „sindromul democratic” din perioada Boris Elțin timpuriu și să se distanțeze politic de partenerii săi occidentali, iar un motiv bun pentru aceasta a fost operațiunea NATO în fosta Iugoslavie în primăvara și vara lui 1999. Zborul avionului lui Primakov asupra Atlanticului și „aruncarea în marș” a parașutiștilor ruși către Pristina a arătat că Rusia devene un jucător independent pe baza propriilor interese de securitate, diferite de cele ale țărilor occidentale de frunte. Evenimentele din 11 septembrie 2001 și urmările lor nu au oprit formarea neoimperialismului rusesc și derivarea sa anti-occidentală, ci au oferit conducerii lui Putin o oportunitate minunată de a alimenta „complexul de stat ofensat” din conștiința publică a Rusiei, pe care partenerii par să nu o ia în considerare.

Depărtarea de transformarea democratică și distanțarea de partenerii occidentali de frunte a facilitat tranziția Rusiei la utilizarea instrumentelor și mecanismelor predominant militar-politice pentru a implementa politici neo-imperiale, așa cum a demonstrat agresiunea din Georgia din august 2008. Cea mai importantă consecință politică a acesteia a fost apariția unei credințe ferme în mediul conducerii ruse că Occidentul a predat teritoriul european estic Moscovei și că existau mai multe oportunități pentru un proiect neoimperial de reintegrare a spațiului post-sovietic.

Analizând greșit tendința pe termen lung de creștere a problemelor interne ale lumii occidentale și, ca urmare, o reacție slabă la creșterea dominanței rusești în fosta Uniune Sovietică, Rusia a făcut o greșeală fundamentală începând războiul împotriva Ucrainei în 2014. Dacă luăm în considerare agresiunea rusă în contextul strategiei neo-imperiale, putem presupune cu siguranță că Moscova nu numai că nu s-a întărit, dar, pe termen lung, a slăbit semnificativ propria poziție și a renunțat de fapt la titlul său în formare de „superputere” apărut după Războiul Rece. Acest lucru este demonstrat, în special, de retragerea Federației Ruse din „grupul celor șapte” și crearea unei coaliții anti-Putin în statele occidentale de frunte, precum și de introducerea de sancțiuni „eterne”; creșterea dependenței de vasalitate geopolitică față de de China; lipsa unor aliați de încredere și reducerea posibilității utilizării de către Rusia a mecanismelor și instrumentelor instituționale interne și internaționale existente pentru punerea în aplicare a politicii externe și de securitate etc. Drept urmare, nu ar fi o exagerare să spunem că conducerea rusă, prin politica sa agresivă, a pus sub semnul întrebării posibilitatea implementării unui proiect neoimperial pe teritoriul fostei URSS.

Astfel, principala diferență dintre proiectele neo-imperiale occidentale și ruse este că Occidentul a avut succes în ceea ce privește căutarea și găsirea de noi forme de relații cu fostele colonii, având în vedere contextul mai larg al adaptării la lumea globalizată. Pentru Rusia, neoimperialismul are o tentă clar revizionistă și își propune să restabilească fosta „măreție” imperială prin absorbirea spațiului post-sovietic și distrugerea ordinii internaționale post-bipolare.

Serhii FEDUNIAK

dr. în științe politice, prof. univ. la Universitatea Națională „Iuri Fedkovici” din Cernăuți, director de proiecte strategice al ONG Centrul narativelor politice ale democrației

Discurs rostit în cadrul mesei rotunde internaționale „Neoimperialismul între Marea Baltică și Marea Neagră”, desfășurat la Kiev în data de 19 iunie 2020 în regim de videoconferință 

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 815


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Secretariatul General al Guvernului – Departamentul pentru Românii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a SGG–DRP.
© 2022 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți