Opinie
17 octombrie 2020

Să câştigăm viaţa veşnică

Să câştigăm viaţa veşnică

Atunci când vă alegeţi prieteni, alegeţi-i pentru dragostea lui Dumnezeu… (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ca  membri al unei comunităţi de oameni în mijlocul căreia trăim, vrem sau nu, dar trebuie să ne conformăm anumitor legi, deprinderi, tradiţii şi obiceiuri, stabilind şi nişte relaţii cu cei de alături. Şi după cum demonstrează istoria dezvoltării civilizaţiei umane, anume relaţiile de la om la om, de la familie la familie, de la o localitate la alta  au fost cele mai rodnice, constituind un izvor veşnic viu de bunătate, bucurie, iubire şi bunăstare.

Viaţa devine înfloritoare atunci când, luminaţi de credinţa în Puterea Divină, punem accentul, în primul rând, nu pe sprijinul material pe care ni-l poate oferi un vecin sau altul, ci pe sfaturile lui atunci când greşim, pe puterea lui intelectuală de a ne îndrepta paşii şi a ne ridica din deznădejdea ce ne cuprinde  când ne ciocnim cu anumite greutăţi.  Anume în asemenea situaţii apare şi acel sentiment deosebit care se numeşte prietenie.  Şi aici trebuie să menţionăm că amicii sunt, înainte de toate, oameni cu aceleaşi atitudini spirituale şi intelectuale, deci au aceeaşi potrivire de caracter. Concepţiile asemănătoare spirituale şi intelectuale, ştiinţifice, în materie de vieţuire, în felul de a câştiga, de a petrece, a consuma, a economisi, de a cheltui, de a se îmbrăca, a călători, etc., sunt atitudini spirituale şi trăsături intelectuale, care leagă strâns prieteniile.

Dacă vorbim despre roadele prieteniei, apoi e  cazul să amintim în principal, cum spunea cineva, două momente: „descărcarea preaplinului inimii”, adică împărtăşirea  celor mai sacre gânduri, bucurii  dar şi a necazurilor, a tainelor, adică a sentimentelor; şi al doilea moment binefăcător este înseninarea intelectului prin  descătuşarea gândurilor  expuse într-o discuţie cu o persoană  apropiată sufleteşte.  Or,  după cum spunea cineva, sfatul sincer al unui prieten este cea mai „bună doftorie”. Credem că fiecare dintre noi a trecut prin asemenea situaţii când mintea ţi se mai limpezeşte  iar gândurile devin mai clare după o discuţie  sinceră, calmă cu un prieten.

Un aspect aparte al prieteniei este trecerea ei în sentimente profunde de dragoste între două fiinţe de sex diferit, unde  găsim, pe lângă partea sufletească, şi una “erotică”, trupească.  Iar din această cauză, iubirea trupească este uşor supusă variaţiunilor şi deci e mai fragilă.

Vorbind despre prietenie şi iubire, trebuie să menţionăm că ele sunt foarte asemănătoare  la prima vedere, însă la o analiză mai atentă şi multilaterală vom vedea că  între aceste două sentimente  este o deosebire esenţială. În prietenie, de pildă, sufletele  se leagă între ele prin patos, prin simţire comună, pe când  atunci când e vorbă de bărbat şi femeie legătura dintre ei nu e doar sufletească  ci şi trupească, de ordin erotic.

În decursul dezvoltării civilizaţiei umane atât filozofii, savanţii, oamenii de cultură,  dar şi geniul poporului au emis zeci de mii, dacă nu chiar milioane de gânduri geniale, aforisme  sau proverbe despre prietenie, dragoste şi alte sentimente ale omului. Printre  cele mai cunoscute, bunăoară,  se numără şi proverbul nostru  care spune că „prietenul bun la nevoie se cunoaşte”, iar dintre cugetările filozofilor vom aminti  principiul ce spune  că mai uşor vei păstra prietenia cuiva, dacă nu-i vei da nimica, decât îi vei da mai mult decât poţi continua să-i mai dai. Sfântul Vasile cel Mare, de pildă, ne învaţă că dacă privim indiferent la viciile prietenului şi nu luăm măsuri spre îndreptarea lui, atunci „ te dai pe faţă că şi tu eşti de o cinste îndoielnică. Tocmai prin aceasta se şi deosebeşte un prieten de un linguşitor, căci în timp ce unul stă de vorbă din plăcere, celălalt nu se poate reţine de la vorbele prin care poate amărî pe cineva”.

Aşadar, sentimentul prieteniei dintre două persoane dar şi al dragostei dintre un bărbat şi o femeie trebuie să se bazeze, în primul rând, pe sinceritate, pe dezinteres material sau de altă natură şi pe reciprocitate.  Însă viaţa e viaţă şi, din păcate, uneori lumina şi căldura iubirii  dintre un bărbat şi o femeie sunt întunecate de sentimentul geloziei, al neîncrederii şi bănuielii  de „infidelitate a fiinţei iubite”.  Or, cum spunea cineva dintre  sfinţii slujitori ai bisericii creştine, „Viaţa de căsnicie este binecuvântată de Dumnezeu. Trebuie numai să existe de ambele părţi credinţă, iubire şi pace”. Adică, trebuie să fim sinceri în relaţiile cu membrii familiei, să păstrăm acea curăţenie exemplară a sentimentelor de dragoste şi să nu dăm prilejul ca  fiinţa căreia i-am jurat credinţă şi iubire să aibă anumite bănuieli în privinţa fidelităţii  noastre.  Într-un cuvânt, e vorba de problema  geloziei, adică a îndoielii în sinceritatea fiinţei iubite, a bănuielii infidelităţii ei.

Gelozia, spunea cineva, roade sufletul omului precum rugina distruge fierul  şi precum carii macină  lemnul. Iar renumitul filozof european Nietzsche  zice că „Acela pe care-l înconjoară flacăra geloziei, îndreptată în cele din urmă, asemenea scorpionului, ghimpele otrăvit asupra sa însuşi”.                              

Ca şi invidia, gelozia este un act al reacţiei sufleteşti foarte complicat, dar ca punct de plecare de la iubirea trupească, spre deosebire de invidie care îşi are rădăcinile în alte straturi ale sufletului. Iar atunci când persoana iubită devine oarecum reticentă şi întâlnirile amoroase sunt tot mai rare şi lipsite de focul sincer al dragostei, atunci, zicem noi, cel amăgit şi părăsit, fie că e bărbat sau femeie, simte acest lucru şi îl suportă într-un mod dureros şi umilitor. Şi în faţa acestui eşec sufletesc cel părăsit este cuprins de egoism şi de gelozie, superioritatea adversarului umilindu-l şi înjosindu-l. Psihologii susţin că sentimentul geloziei  cauzat de o femeie este mai chinuitor atunci când ea este de faţă, prezenţa ei  paralizând practic orice cugetare şi imaginaţie  a bărbatului. Şi iată, ca urmare a acestui sentiment al geloziei, sufletul celui zelos poate dori chiar o răzbunare  faţă de persoana  pentru care suferă. Această răzbunare poate constitui un act de răutate cu implicări materiale sau, dacă cel cuprins de gelozie vrea să influenţeze asupra sufletului  persoanei care la trădat pentru ai provoca acte de căinţă, recurge la alte metode. Şi credem că reuşita gelosului şi satisfacţia lui morală adevărată constă anume în căinţa celui ingrat.

În  încheierea acestor rânduri ne vom opri pe scurt asupra unui păcat despre care Sfântul Ioan Gură de  Aur spune că e cel mai mare , şi anume – invidia. La baza acestui viciu al omului se află ura patologică, am zice, faţă de tot ceea ce-l depăşeşte: fie că e vorba de intelect, de avere sau de stima de care se bucură cineva în societate. Invidiosul, de pildă, se bucură de necazurile altora, de nenorocirile ce s-au abătut asupra cuiva, şi acest sentiment au urii îl însoţeşte, putem spune, toată viaţa. Şi cu cât cineva are  mai multe merite în faţa comunităţii, cu cât se bucură mai mult de respectul semenilor, cu atât mai tare este invidiat de pizmaşii depăşiţi de realitate.

Dacă vom  arunca o privire asupra istoriei civilizaţiei umane vom constata că  acest viciu – invidia – a fost prezent în toate timpurile şi în toate păturile sociale: de la cei mai de jos pe scara socială, până la regi şi  împăraţi. Bunăoară, împăratul roman Hadrianus  îi invidia  pătimaş pe poeţi, pictori şi pe alţi artişti deoarece nu era recunoscut şi el pa poet şi om de artă. Deci, cine nu are nici un merit în vreun domeniu îi invidiază pe cei care sunt recunoscuţi şi apreciaţi anume pentru talentul şi reuşitele lor.  Astfel, putem afirma că la baza invidiei stă  însuşirea sufletească a individului de a dori ceea ce nu are,  iar invidia, ca şi gelozia,  pot duce, nu o dată, la acte de duşmănie contra celui invidiat sau pe care eşti gelos. Şi să nu uităm că anume invidia a săvârşit, de fapt, şi cel dintâi omor.

În concluzie vă invit ca, ori de câte ori avem posibilitatea, să medităm asupra sentimentelor ce ne cuprind spiritul în diferite momente ale vieţii şi să nu ne lăsăm furaţi de anumite imbolduri ale viciilor ce stau la pândă în mintea şi sufletul nostru. Înainte de a rosti o vorbă, de a face un lucru să chibzuim bine asupra posibilelor urmări atât pentru cineva cât şi pentru fiinţa noastră.  Să nu uităm că, după cum ne învaţă cărţile sfinte şi exemplul vieţii  lui Iisus, goana după slava deşartă este un păcat de neiertat şi stă de cele mai multe ori la temelia faptelor noastre cele mai rele. Şi să luăm aminte că, precum  ne învaţă Sfântul Varsonufie cel Mare şi Sfântul Ioan Profetul,”Viaţa noastră este foarte scurtă, dar într-însa noi dobândim sau pierdem viaţa veşnică”. Deci, să ne bucurăm de viaţă, să trăim şi să ne realizăm în armonie şi iubire, să străjuim cetatea Binelui şi a Dragostei de oameni şi Dumnezeu.

Pr. Dr. Radu ILAȘ, pentru Agenția BucPress – www.bucpress.eu

Alte știri BucPress
Distribuie:
Vizualizări: 423
Разом, у безпеці! День європейської співпраці 2020


radio
Ascultă-ne Live
Descarca lista Winamp, iTunes Descarca lista Windows Media Player Descarca lista Real Player Descarca lista QuickTime Descarca lista web proxy Descarca lista tunein
Descarca lista Appstore Descarca lista Google Play
unnamed
Pentru dedicații:
e-mail: radio.cernauti@gmail.com

BucPress pe Facebook
Parteneri BucPress
Parteneri Media BucPress
AGERPRES • Actualizează lumea
Proiect realizat cu sprijinul:
Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni Centrul media bucpress
Proiect finanțat de Departmamentul pentru Romanii de pretutindeni. Conținutul acestui site nu reprezintă poziția oficială a DRP.
© 2020 BucPress - Toate drepturile rezervate

Live Radio Cernăuți