Noaptea de 7 februarie a lăsat nu numai cele mai sângeroase pagini în istoria românilor, ci a schimbat destine, i-a dezrădăcinat pe mulți de glia străbună. Spre deosebire de conaționalii din multe sate din regiunea Cernăuți pe unde s-au înălțat troițe, monumente, în memoria neamurilor martirizate, românii din Mahala au acasă nu numai cruci simbolice, ci și morminte, în care odihnesc consătenii omorâți în iarna anului 1941. Și mai au o relicvă vie, un martor în viață al trecutului tragic – supraviețuitoarea a douăzeci de ani în Siberia, Domnica Gostiuc. La braț cu fiica sa Vera, cu cele nouă decenii în spate, tremurând de frig chiar și în verile călduroase, Domnica vine la cimitir în zilele de pomenire, purtând în inimă chipu-i de copil de șapte ani, cât avea în vara anului 1942, când osemintele tatălui ei Zaharie și ale fraților Vasile și Florea au fost aduse acasă din gropile de pe malul Prutului.
În acele zile, Domnica, împreună cu două surioare gemene și mama lor își ispășeau pedeapsa în Siberia, judecate pe 20 de ani pentru morții de acasă. Țin legătura cu fiica sa Vera, nepoata lui Zaharia Gostiuc, omorât cu cei doi feciori la Lunca, în valurile de sânge ale nopții de 7 spre 8 februarie. Anul trecut, când am sunat-o s-o anunț că voi veni la comemorarea martirilor din cimitirul de la Mahala, Vera mi-a promis s-o aducă și pe mama sa, spunându-mi că au fost și la sărbătoarea de Iordan acolo.
Când se duce la mormântul bunicii Casandra, Vera se oprește și la crucile albe fără de nume. În partea stângă, la a cincea și a șasea cruce, după cum le-a arătat moș Costache, care își avea casa aproape de Prut, sunt înmormântați tatăl și feciorii lui, frații mamei sale. Moș Costache i-a recunoscut și a avut grijă să-i aducă acasă, căci nu mai avea cine, nu mai rămăse nimeni din familia lor deportată în Siberia.
Domnica Gostiuc a fost mânată pe drumul morții, împreună cu mama Casandra și surorile gemene – Pachița și Aurora, toate condamnate la 20 de ani de exil. Deși era o copilă de șapte ani, ea ține minte zilele negre din ajunul nopții, când tata și frații au ieșit din casă. Ce-i scapă ei, golurile din memorie le completează fiica Vera, purtătoarea de amintiri ale mamei, ca o carte vie, deschisă la cele mai negre pagini. Părinții Domnicăi, adică bunicii Verei, Zaharie Gostiuc și Casandra a lui Condrea Grosu, când s-au luat să facă o familie, fiecare avea câte un fecior din prima căsnicie. Zaharie era văduv și Domnica își pierduse bărbatul. Băieții lor, Vasile și Florea, erau cam de-o seamă. Soții, oameni harnici, cu mult pământ și animale, stupuri de albine, pomi roditori în livadă, din primele zile de ocupație sovietică și-au dat seama că-și vor pierde toată agoniseala. Din câte a suferit în vâltoarea celor 92 de ani ai ei, mai bine decât toate Domnica ține minte ultima îmbrățișare a tatei, tristă, scăldată în lacrimi, și cum el se zbuciuma, tot întrebând de soție: „Ce să fac, să mă duc, să nu mă duc?”. Nu-l trăgea inima, parcă presimțea că pornește pe ultimul drum. „Nu te opresc, fă cum crezi că e mai bine. Dacă rămâi, nu știu ce va fi cu tine, dacă te duci, tot nu știu unde și ce va fi”, șovăia nevastă-sa. Bărbatul și-a îmbrățișat copilele… Gemenele aveau câte patru ani, Domnica mai mare s-a prins de gâtul lui, răcnea și nu-l lăsa să plece. Casandra rămânea fără nici un sprijin, cu trei fetițe mici, căci și feciorii au pornit după tatăl lor. Drumul le-a fost scurt, toți trei au căzut secerați de gloanțele grănicerilor sovietici. Costache, fratele lui Zaharie, trăia pe aproape de Lunca și l-a văzut a doua zi pe Florea agățat de sârma ghimpată. În timp ce Casandra cu fetițele se aflau în Siberia, la mii de kilometri de Mahala, în nordul Bucovinei „s-au întors ai noștri”, cum până acum se spune pe aici despre revenirea autorităților românești în vara anului 1941. Recunoscuți de Costache, Zaharie Gostiuc și feciorii săi au fost scoși din groapa comună, aduși acasă, împreună cu alți măhăleni măcelăriți pe malul Prutului, și înmormântați creștinește. Fără să știe ce s-a întâmplat cu tatăl ei, Domnica l-a bocit tot drumul până în Siberia. Lacrimile îi potoleau setea și foamea. Mama și copilele nu erau pregătite pentru un drum atât de lung și greu. În seara când au fost scoase din casă, se cocea pâinea în cuptor, o oală cu friptură se rumenea la foc. Creștinii se pregăteau de Duminica Mare. „Ia măcar oala cu mâncare”, i-a spus gospodinei casei careva din soldați. Vagonul era ticsit de măhăleni. Casandra cu fetițele s-au înghesuit aproape de Anița Nandriș. Cei trei băieți ai ei erau mai liniștiți, încercau s-o ogoiască pe Domnica. În cei douăzeci de ani în Siberia a avut cu vârf și îndesat parte de lacrimi. Din izvorul ochilor ei ar curge un râu, de la Mahala la vale, mai mare ca Prutul. Dar și mila lui Dumnezeu e mare pentru cel care plânge. Are noroc la bătrânețe de Vera. Născută, ca și ceilalți copii ai ei (cu excepția mezinei Maria), pe un meleag unde crapă pietrele de ger, Vera a căutat mereu tărâmuri mai călduroase – prin Crimeea și Italia. De câțiva ani a revenit la cuibul mamei, veghindu-i lacrimile și toate durerile. (Maria Toacă)
În imagini: Zaharia și feciorii omorâți la Lunca; părinții Domnicăi; la crucea lui Zaharie
