Mai mult ca oricând, 16 martie e o zi mare pentru limba română. Pentru că este ziua de naștere a lui Alexei Mateevici, poetul și profetul Basarabiei, cel care a apărat cu Crucea și Cuvântul limba maternă română și unitatea neamului. Fascinante și lungi i-au fost drumurile atât de scurtei sale vieți (16 martie 1888 – 26 august 1917). Nu împlinise nici 30 de ani când a fost chemat să cânte limba-n ceruri. S-a născut la Căinari, Tighina (astăzi orașul Bender din Transnistria separatistă), a făcut școala primară la Zaim, iar după Seminarul de Teologie din Chișinău, timp de patru ani a studiat la Kiev, la Academia Teologică. Nu i-a fost dat să lucreze mult ca profesor de greacă și latină, fiind răpit de drumurile războiului. Visând la Unire, a apărat pământul românesc la Mărășești. Aflându-se pe front ca preot militar, a căzut răpus nu de gloanțe, ci de o febră tifoidă.
„…ar fi fost un poet mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane”, scrie George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Dar a greșit marele scriitor și istoric literar. Deși viața pământească a lui Alexei Mateevici a fost foarte scurtă, deși a trăit și a scris puțin, el a rămas nemuritor după moarte, ca un mare poet, lăsând posterității cel mai frumos imn al limbii noastre. Era de-ajuns doar această poezie pentru a rămâne în inima neamului românesc din Basarabia ca valoros poet și cântăreț al lacrimilor și dorurilor mistuitoare. Însă preotul-poet a lăsat o moștenire mult mai bogată. Încă de la vârsta de 18 ani, când învăța la Seminarul Teologic din Chișinău, scria poezii patriotice și articole publicistice prin care îi îndemna pe „toți frații basarabeni să fie într-un cuget și într-o gândire”. Această chemare răsuna în perioada când în Basarabia nu exista nicio școală în limba română, nicio instituție națională, nu se ținea cont de necesitățile spirituale ale băștinașilor, întocmai cum se întâmplă astăzi cu românii băștinași din Ucraina.
Cât adevăr în cuvintele că dragostea de neam e mai fierbinte acolo unde e mai mare suferința. Poate astfel se explică și miracolul că Basarabia, provincia cea mai oropsită, prima s-a unit cu Patria-mamă. Vocea preotului și poetului Alexei Mateevici a stat la temelia împlinirii acestui sacru vis. Din primele sale texte publicistice, tânărul seminarist pleda pentru deșteptarea și luminarea poporului prin știința de carte, pentru unirea și solidaritatea basarabenilor în jurul ideii naționale, dar mai ales pentru sporirea rolului preoților de la sate în deșteptarea țăranilor basarabeni.
Memorabile sunt cuvintele rostite la primul Congres al învăţătorilor moldoveni din Republica Moldova, din luna mai a anului 1917: „Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, sântem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile în care trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel sântem nişte nenorociţi rătăciţi… Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumină dreaptă. N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut”.
„Trebuie să ştim, să nu uităm că suntem români”, a lăsat poetul Alexei Mateevici ca testament nu numai basarabenilor săi, ci tuturor rătăciților din neamul nostru.
Maria Toaca
