Pe 30 august s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veșnice a Aniței Nandriș-Cudla, originară din satul Mahala, regiunea Cernăuți, una dintre cele mai puternice voci ale memorialisticii românești despre deportările sovietice. Țărancă bucovineană cu doar trei clase primare, ea a lăsat posterității o mărturie impresionantă despre cei 20 de ani petrecuți în Siberia împreună cu cei trei copii ai săi.
Într-un amplu material dedicat destinului Aniței Nandriș-Cudla, Agenția de știri Basilica amintește că aceasta și-a scris memoriile în preajma vârstei de 70 de ani, în casa sa din Mahala. Manuscrisul, intitulat inițial „Amintiri din viață”, a fost încredințat în 1982 nepotului său Gheorghe, cu dorința ca povestea deportării familiei să fie cunoscută de generațiile viitoare. Memoriile au putut fi publicate abia după căderea comunismului, în 1991, sub titlul „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”.
Anița Nandriș-Cudla rezumă într-unul dintre pasajele memoriilor sale legătura care i-a ajutat să supraviețuiască: „Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile”.
Tocmai credința, sacrificiul matern și solidaritatea dintre membrii familiei au reprezentat resursele esențiale care le-au permis să reziste frigului, foametei, bolilor și muncii istovitoare din nordul Siberiei.
Ridicată din propria casă împreună cu cei trei copii
Anița Nandriș s-a născut în anul 1904, la Mahala, într-o familie numeroasă. La vârsta de 17 ani s-a căsătorit cu Chirică Cudla. Cei doi și-au construit prin muncă propria gospodărie și și-au crescut copiii într-o comunitate românească din apropierea Cernăuțiului.
Destinul familiei avea să fie distrus de ocupația sovietică. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, Anița, soțul ei și cei trei fii – Dumitru, de 17 ani, Vasile, de 14 ani, și Toader, de 11 ani – au fost ridicați din propria casă. Au primit doar câteva minute pentru a lua cu ei lucrurile strict necesare.
În memoriile sale, femeia sintetizează absurdul represiunii sovietice printr-o constatare dureroasă: „Eram gospodari, dar asta a fost vina noastră.”
Familia a fost deportată în urma unui denunț fals, iar în timpul transportului Anița și copiii au fost despărțiți de Chirică Cudla. Soarta acestuia avea să rămână necunoscută.
Deportarea familiei Cudla s-a înscris în primul mare val de represiuni sovietice din Bucovina și Ținutul Herța. Basilica amintea într-un material anterior că, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, sute de familii au fost ridicate numai din această zonă și transportate în vagoane spre Siberia și alte regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice.
Două decenii în Siberia
Anița Nandriș-Cudla și cei trei fii ai săi au ajuns în apropierea Cercului Polar. Au urmat ani de foamete, frig extrem, boli și muncă epuizantă.
Familia a fost obligată uneori să supraviețuiască mâncând frunze, rădăcini sau turte făcute din puțina făină recuperată din sacii de pâine. În lipsa îmbrăcămintei adecvate, deportații își confecționau haine inclusiv din materiale improvizate.
Cu toate acestea, Anița a continuat să-și protejeze copiii și să lupte pentru supraviețuirea lor.
Într-unul dintre cele mai dramatice episoade ale memoriilor, ea povestește cum, grav bolnavă de tifos, se ruga să nu moară și să nu-și lase copiii singuri: „Numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii.”
Anița relatează apoi o experiență pe care a interpretat-o ca pe o intervenție divină și după care și-a revenit. Pentru ea, credința a rămas una dintre explicațiile fundamentale ale supraviețuirii familiei.
Întoarcerea la Mahala
Odată ajunși adulți, fiii Aniței au încercat să demonstreze caracterul nedrept al deportării. Ei au ajuns până la Moscova și au obținut reabilitarea familiei.
Anița și cei trei copii au revenit în Bucovina. Revenirea acasă nu a însemnat însă și restituirea imediată a gospodăriei confiscate.
Femeia a depus numeroase cereri pentru recuperarea proprietății, iar la 13 iunie 1961, la exact 20 de ani de la deportare, familia a reușit să-și redobândească locuința din Mahala.
Experiența celor două decenii de deportare avea să fie așternută mai târziu pe hârtie. Deși nu avusese parte decât de câțiva ani de școală, Anița Nandriș-Cudla a scris un manuscris remarcat ulterior pentru limba sa autentică și pentru extraordinara claritate a relatării.
O carte devenită document al memoriei românești
Memoriile Aniței Nandriș-Cudla au fost publicate în 1991 și au devenit una dintre cărțile de referință despre deportările românilor din teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică.
Agenția Basilica amintește aprecierea Monicăi Lovinescu, care observa, în 1992, forța extraordinară a acestei mărturii: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”
Criticul Dan C. Mihăilescu a apropiat, la rândul său, valoarea memorialistică a textului de marile mărturii despre Gulag.
Cartea a fost distinsă în 1992 cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române. Anița Nandriș-Cudla nu și-a văzut însă memoriile tipărite. A murit în 1986, cu cinci ani înainte de apariția volumului.
La patru decenii de la moartea sa, povestea țărăncii românce din Mahala rămâne una dintre cele mai tulburătoare mărturii despre deportările sovietice din Bucovina de Nord și despre încercarea unor familii de a-și păstra credința, demnitatea și legăturile de familie în condițiile represiunii totalitare.
Marin Gherman
