Accidentul nuclear de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 a fost cea mai teribilă tragedie din industria nucleară civilă până în prezent, prin impactul asupra sănătăţii umane şi a mediului, potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite şi agenţiilor internaţionale de ştiri.
În semn de omagiu faţă de tragedia de la reactorul 4 al centralei nucleare, Adunarea Generală a ONU a adoptat, la 8 decembrie 2016, Rezoluţia care stabilea marcarea anuală, la data de 26 aprilie, a Zilei internaţionale de reamintire a dezastrului de la Cernobîl, potrivit www.un.org. În textul rezoluţiei adoptate în 2016, la trei decenii de la tragicul accident nuclear, Adunarea Generală a ONU a recunoscut că persistă consecinţe grave pe termen lung, iar comunităţile şi teritoriile afectate se confruntă în continuare cu nevoi conexe, scrie Agerpres într-un documentar.
Modelul de reactor nuclear RBMK (Reaktor Bolshoi Moshchnosty Kanalny – în limba rusă) a fost proiectat între anii 1964-1966 şi este foarte diferit de majoritatea celorlalte reactoare nucleare ale epocii.
Complexul nuclear de la Cernobîl se află localizat la 110 km nord de Kiev, capitala Ucrainei, şi la circa 10 km sud de graniţa cu Belarus. Este format din patru unităţi de reactoare nucleare model RBMK-1000. Unităţile reactoarelor 1 şi 2 au fost construite în perioada 1970-1977, iar unităţile reactoarelor 3 şi 4 au fost definitivate în 1983. Alte două reactoare RBMK erau în construcţie pe amplasamentul sitului nuclear la momentul producerii accidentului, în aprilie 1986. La sud-est de facilitatea nucleară, fusese amenajat un lac artificial de circa 22 de km pătraţi, în apropierea râului Pripiat (afluent al râului Dnipro). Acest lac artificial a fost construit pentru a furniza apa de răcire necesară pentru reactoare.
Această zonă a Ucrainei era un teritoriu împădurit cu densitate mică de populaţie. La o distanţă de 3 km de reactor, este localizată localitatea Pripiat, care avea o populaţie de 49.000 de locuitori. Vechiul oraş Cernobîl, care avea o populaţie de 12.500 de locuitori, se afla la circa 15 km sud-est de complexul nuclear. Pe o rază de 30 de km în jurul sitului nuclear, populaţia totală era între 115.000 şi 135.000 de persoane la momentul producerii accidentului.
Reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl trebuia oprit pentru operaţiuni de mentenanţă de rutină, prin executarea unui test, la data de 25 aprilie 1986. Acesta fusese derulat cu un an înainte, în 1985, însă s-au constatat anumite nereguli tehnice, astfel că s-a decis repetarea lui, prin folosirea unor noi regulatoare de voltaj.
Din păcate, testul, care a fost considerat esenţial, a fost derulat fără un schimb de informaţii adecvat şi fără coordonare între echipa responsabilă de efectuarea lui şi personalul care se ocupa de măsurile de siguranţă ale reactorului nuclear. Anumite măsuri de siguranţă inadecvate au fost incluse în programul de test, iar personalul de operare nu a fost alertat cu privire la implicaţiile în materie de siguranţă şi la potenţialul său pericol.
În dimineaţa zilei de 25 aprilie 1986, la ora locală 01:00, operatorii din tura de noapte au început procedura de reducere a puterii la reactorul 4, pentru pregătirea testului de siguranţă. În aceeaşi zi, la ora locală 14:00, a fost deconectat sistemul de răcire de urgenţă, pentru ca acesta să nu interfereze cu testul propriu-zis. Chiar dacă această măsură nu a reprezentat o cauză a producerii accidentului, a înrăutăţit impactul acestuia. În acelaşi timp, testul şi oprirea controlată au fost temporar amânate, pentru a se putea realiza armonizarea cu necesităţile de energie ale regiunii în care se afla localizată centrala.
Aproape de finalul zilei de 25 aprilie 1986, la ora locală 23:10, schimbul de noapte a primit permisiunea să continue testul şi oprirea controlată. Mult mai puţin experimentat, grupul de lucru din tura de noapte nu a primit instrucţiunile necesare pentru derularea în condiţii optime de siguranţă ale testului. Reactorul trebuia stabilizat la o putere de 700-1000 de MWt până să fie oprit, dar, probabil din cauza unei erori operaţionale, puterea a căzut până la 30 MWt la 00:28, în prima oră a zilei de 26 aprilie 1986.
Eforturile operatorilor de creştere a puterii până la nivelul planificat iniţial pentru test au fost fără succes. În jurul orei 01:03, reactorul 4 a fost stabilizat la o putere de circa 200 MWt şi atunci s-a luat decizia continuării testului la acest nivel. Calculele realizate după producerea accidentului au arătat că nu au fost îndeplinite condiţiile minime de funcţionare ale reactorului prevăzute în procedurile de operare.
Testul a avut loc la ora locală 01:23:04, iar câteva zeci de secunde mai târziu, la 01:23:43, sistemul de protecţie în caz de urgenţă a creşterii rapide şi necontrolate a nivelului de putere a semnalat că puterea a depăşit 530 MWt şi continua să crească. Presiunea în reactor a crescut foarte mult, punând în pericol funcţionarea în regim de siguranţă a elementelor componente. Unele surse menţionează faptul că la ora locală 01:23:40, un operator aflat în tură şi implicat în derularea testului a apăsat butonul de oprire de urgenţă, iar unele elemente componente ale reactorului s-au blocat, potrivit https://www.atomicarchive.com/.
La 01:24, au fost raportate două explozii consecutive puternice, la o succesiune de circa câteva secunde una de cealaltă. O notă păstrată ulterior a inginerului şef de control al reactorului preciza: ”01:24: Şocuri puternice”, conform https://world-nuclear.org/. Exploziile au aruncat în aer capacul de 1.000 de tone al reactorului, au generat nori de vapori şi praf, precum şi flăcări sub forma unor mingi de foc. Pereţii reactorului şi echipamentele cu instalaţiile ataşate s-au prăbuşit, izbucnind mai multe incendii. Unul dintre operatori, al cărui corp nu a fost recuperat niciodată, a murit pe loc, iar cel de-al doilea a decedat câteva ore mai târziu, la spital, ca urmare a rănilor suferite.
În patru minute de la producerea celor două explozii, un prim grup format din 14 pompieri a ajuns la locul accidentului, iar alţi 100 de pompieri au fost aduşi de la staţia facilităţii nucleare şi au cerut întăriri din localitatea Pripiat. Aceştia au fost cei mai expuşi radiaţiilor. În jurul orei 04:00, circa 250 de pompieri se aflau la faţa locului, din care 69 participau la activităţile de control derulate.
Incendiile de la acoperişurile unităţilor reactoarelor 3 şi 4 au fost localizate la ora locală 02:10 şi respectiv 02:20, iar incendiul a fost stins la ora locală 05:00, cu excepţia flăcării din miezul reactorului, care a continuat să ardă câteva zile.
Unitatea 3, care a continuat să funcţioneze la momentul efectuării testului şi a producerii exploziilor, a fost oprită în dimineaţa zilei de 26 aprilie, iar unităţile 1 şi 2 au fost oprite în dimineaţa zilei următoare, la 27 aprilie.
În data de 28 aprilie, a început ampla operaţiune de gestionare a accidentului nuclear de la Cernobîl. Au fost derulate circa 1.800 de zboruri cu elicopterul pentru a arunca importante cantităţi de materiale specifice în reactor, cu scopuri diferite asupra incendiului şi pentru contracararea eliberării materialului radioactiv. Cantitatea totală aruncată din elicoptere asupra reactorului 4 a fost de 5.000 de tone de material, din care 40 de tone de carbură de bor, 2.400 de tone de plumb, 1.800 de tone de nisip şi argilă şi 800 de tone de dolomită.
La 5 mai 1986, a fost instalat un sistem specific pentru răcirea şi, totodată, pentru învelirea reactorului, asigurându-se astfel o pătură de protecţie la oxigen, în vederea reducerii arderilor. O zi mai târziu, temperatura miezului nuclear a scăzut şi a fost înregistrată o reducere clară a eliminării materialului radioactiv.
De asemenea, pentru izolarea reactorului faţă de sol, a fost săpat un tunel ce pornea de sub unitatea 3 şi care a fost definitivat de aproximativ 400 de oameni în decurs de 15 zile. Acest tunel a permis instalarea, sub reactorul 4, a unui scut protector din beton ranforsat, prevăzut cu un sistem de răcire, care avea rolul nu doar de a răci miezul reactorului, ci şi de a asigura o barieră pentru ca materialul radioactiv topit să nu ajungă în sol şi în pânza freatică din zonă.
După stabilizarea impactului imediat al accidentului nuclear, autorităţile au trecut la declanşarea operaţiunilor de curăţare a radioactivităţii la situl facilităţii nucleare, astfel încât cele trei reactoare rămase funcţionale să poată fi repornite, iar reactorul afectat de accident să fie protejat permanent.
Circa 200.000 de oameni de pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice au fost implicaţi în operaţiunile de recuperare şi de curăţare de material radioactiv în perioada 1986-1987. Aceştia au fost expuşi unor doze mari de radiaţii. Ulterior, numărul celor care au intervenit a crescut la aproape 600.000, majoritatea fiind expuşi unor doze scăzute de radiaţii. Cele mai mari doze de radiaţii le-au contactat cei aproape 1.000 de lucrători de la serviciile de intervenţie de urgenţă şi din cadrul personalului de la facilitatea nucleară în prima zi de la producerea accidentului.
Potrivit datelor estimate de Comitetul Ştiinţific al Naţiunilor Unite privind Efectele Radiaţiei Atomice (UNSCEAR), aproximativ 5 milioane de oameni trăiau în zone contaminate din Belarus, Rusia şi Ucraina şi 400.000 locuiau în zone mai contaminate aflate sub controlul strict al autorităţilor.
Oraşul Pripiat a fost evacuat la 27 aprilie 1986, iar până la 14 mai 1986 circa 116.000 de oameni care se aflau cu locuinţele într-o rază de 30 de km de locul producerii accidentului au fost evacuaţi şi relocaţi. Dintre aceştia, 1.000 au revenit neoficial pentru a trăi în zonele contaminate. În anii de după accident, alte 220.000 de persoane au fost relocate în zone mai puţin contaminate. Zona de excludere iniţială de pe raza de 30 de km în jurul accidentului, de circa 2.800 de km pătraţi, a fost modificată şi extinsă la o suprafaţă de 4.300 de km pătraţi.
În 1989, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) a făcut publice primele îngrijorări asupra faptului că oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii medicali locali din Uniunea Sovietică au atribuit incorect diferitele efecte de sănătate şi biologice la expunerea la radiaţii după accidentul de la Cernobîl.
Guvernul URSS a cerut Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică (AIEA) să coordoneze o echipă de experţi internaţionali care să evalueze consecinţele de sănătate, mediu şi radiologice ale accidentului de la Cernobîl în oraşele selectate din zonele cele mai contaminate din Belarus, Rusia şi Ucraina.
În perioada martie 1990 – iunie 1991, un total de 50 de misiuni de teren au fost derulate de 200 de experţi din 25 de ţări, incluzând şi URSS, şapte organizaţii şi 11 laboratoare specializate. În absenţa datelor anterioare anului 1986, s-a comparat o populaţie de control cu cea expusă la radiaţii. Au fost evidente tulburări de sănătate semnificative atât în grupurile de control, cât şi în cele expuse la radiaţii, dar fără să se poată stabili cu exactitate la acel moment că au fost generate de radiaţiile emise.
În februarie 2003, AIEA a stabilit Forumul Cernobîl, în cooperare cu şapte organizaţii ale Naţiunilor Unite, precum şi cu autorităţi competente din Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina. În aprilie 2005, rapoartele pregătite de experţi, împărţite în două grupuri – Mediu, coordonat de AIEA, şi Sănătate, sub coordonarea WHO, au fost discutate intens în cadrul Forumului Cernobîl şi în cele din urmă au beneficiat de consensul părţilor participante.
Concluziile studiului Forumul Cernobîl 2005 (revizuit în 2006) sunt în acord cu studii anterioare ale altor experţi, în special raportul UNSCEAR 2000, care menţionează că ”dincolo de creşterea formelor de cancer de tiroidă, nu există nicio dovadă a unui impact major de sănătate care să fie atribuit expunerii la radiaţii timp de 14 ani după accidentul de la Cernobîl. Nu există nicio dovadă ştiinţifică a creşterii în ansamblu a incidenţei cazurilor de cancer sau a mortalităţii ori a unor afecţiuni ne-maligne care ar putea fi legate de expunerea la radiaţii”, indică raportul citat la https://world-nuclear.org/.
În ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării unor afecţiuni ca rezultat al expunerii la radiaţii după accidentul de la Cernobîl, Raportul UNSCEAR din 2018 arată că circa 20.000 de cazuri de cancer de tiroidă au fost diagnosticate în perioada 1991-2015 la pacienţi care aveau 18 ani sau mai puţin la momentul producerii accidentului, iar circa 5.000 dintre acestea ar fi fost probabil cauzate de dozele mari de expunere la radiaţii. Această fracţie ar fi fost mai mare în anii de după accident şi mai mică în ultimii ani cuprinşi în raport. Cancerul de tiroidă nu este fatal dacă este diagnosticat la timp şi tratat, iar raportul arată că dintre cazurile diagnosticate în perioada 1991-2005 doar 15 au fost fatale.
Studiul publicat în aprilie 2021 de Institutul Naţional de Cancer al SUA, care a folosit secvenţierea întregului genom pentru examinarea copiilor lucrătorilor de la Cernobîl care au participat la operaţiunile de curăţare radioactivă şi a persoanelor evacuate, a stabilit că nu a fost identificată o creştere a ratei de mutaţii genetice transmisă la următoarea generaţie, conform https://world-nuclear.org/.
Măsurile luate de România imediat după accidentul de la Cernobîl
În noaptea de 30 aprilie 1986, au pătruns în nord-estul ţării primele mase de aer contaminat. Nivelul de contaminare radioactivă a mediului în România după accidentul nuclear de la Cernobîl a fost relativ asemănător cu cel al altor state din centrul şi estul Europei, arată biol. dr. Ion Chiosilă, vicepreşedinte la Societatea Română de Radioprotecţie (srrp.ro), în lucrarea sa ”Consecinţele Accidentului de la Cernobîl după 30 de ani”, citată la https://srrp.ro/.
Statul român a dispus efectuarea unor activităţi de radioprotecţie care au inclus monitorizarea radioactivităţii mediului şi alimentelor, precum şi efectuarea unor analize specifice. Totodată, drept măsuri de radioprotecţie a populaţiei, au fost impuse restricţii de consum la unele alimente, în judeţele cele mai contaminate, au fost interzise manifestările sportive planificate în aer liber pe 2 mai, a fost administrat iod la copii, începând din data de 3 mai, şi au fost făcute recomandări legate de spălarea abundentă a legumelor şi zarzavaturilor înainte de consum şi staţionarea redusă în spaţii deschise în prima săptămână de după accident, conform sursei citate anterior (https://srrp.ro/).
Impactul accidentului
Accidentul de la Cernobîl a avut loc ca urmare a unei deficienţe de proiectare dublată de o operare inadecvată de către personalul care a acţionat la momentul producerii deflagraţiei, indică https://world-nuclear.org. A fost, totodată, o consecinţă directă a izolării din timpul Războiului Rece şi a lipsei unei culturi de securitate în domeniul nuclear.
Explozia şi incendiul rezultat au eliberat cel puţin 5% material radioactiv din nucleul reactorului 4 în mediul înconjurător, curenţii de aer făcând posibilă deplasarea unor fragmente de materiale radioactive în multe părţi ale Europei, menţionează sursa citată.
În urma exploziei, doi lucrători au murit în noaptea producerii accidentului, iar alţi 28 au decedat la câteva săptămâni, ca urmare a efectelor produse de sindromul de iradiere acută. Iniţial, 237 de oameni de la faţa locului şi implicaţi în operaţiunile de curăţare au fost diagnosticaţi cu sindromul de iradiere acută, iar ulterior 134 dintre aceştia au fost reconfirmaţi. Între aceştia s-au înregistrat cele 28 de decese, menţionează https://world-nuclear.org. Alţi 19 lucrători ai centralei au murit, ulterior, în perioada 1987-2004, dar decesele lor nu pot fi atribuite în mod necesar expunerii la radiaţii ca urmare a producerii accidentului la reactorul 4.
Dezastrul nuclear de la Cernobîl a fost un eveniment unic în istoria umanităţii şi singurul accident din istoria puterii nucleare comerciale unde au fost înregistrate victime în urma radiaţiilor legate de accident, ceea ce a condus la schimbări majore în cultura de siguranţă şi în cooperarea în industria nucleară, în special între Occident şi blocul socialist, înainte de căderea Uniunii Sovietice.
Închiderea progresivă a facilităţii nucleare de la Cernobîl
În anii 1990, au fost cheltuiţi peste 400 de milioane de dolari pentru lucrări de îmbunătăţire la reactoarele rămase la Cernobîl, în mod special pentru consolidarea siguranţei. La acel moment, Ucraina era masiv dependentă de Rusia în privinţa furnizării energiei electrice, inclusiv a combustibilului nuclear.
În 1995, s-a anunţat că urma închiderea a două reactoare de la Cernobîl până în anul 2000, iar în acest sens a fost semnat un Memorandum de Ucraina şi statele G7, însă implementarea sa a fost amânată. Unitatea 2 fusese închisă, după un incendiu la sala turbinei, în 1991, iar unitatea 1 a fost, de asemenea, închisă la finalul anului 1997. Penuria energetică a obligat, însă, la operaţionalizarea continuă a reactorului 3 până în decembrie 2000.
Aproape 6.000 de oameni au lucrat zilnic la facilitatea nucleară, iar expunerea lor la dozele de radiaţii s-a aflat în limitele acceptate la nivel internaţional. Personalul implicat în lucrările de gestionare a închiderii progresive a reactoarelor şi familiile lor au locuit într-un nou oraş, Slavutici, la 30 de km de centrală.
Un nou sarcofag la reactorul 4
În august 2010, au fost începute, de consorţiul francez Novarka, lucrările pentru realizarea unei arcade metalice care urma să acopere sarcofagul fisurat al reactorului ce a produs dezastrul de la Cernobîl. Construcţia a fost finanţată de comunitatea internaţională.
Reactorul avariat a fost acoperit în 2016 cu un sarcofag în formă de arc, înalt de 110 metri, lung de 256 de metri şi cântărind peste 30.000 de tone. Considerat cea mai mare structură mobilă construită vreodată, noul „capac” a fost proiectat să reziste un secol şi a înlocuit sarcofagul din beton armat ridicat după tragedie.
Cernobîl astăzi
La 24 februarie 2022, după invadarea Ucrainei, forţele militare ale Federaţiei Ruse au preluat controlul tuturor facilităţilor de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl. În 9 martie 2022, la ora locală 11:22, centrala de la Cernobîl a pierdut conexiunea cu sistemul naţional energetic al Ucrainei, intrând în funcţiune generatoarele diesel care au asigurat funcţionarea timp de 48 de ore, fiind ulterior restabilită conexiunea cu sistemul energetic, la 14 martie 2022. La 31 martie 2022, controlul sitului nuclear a revenit Ucrainei.
AIEA a stabilit o misiune de rotaţie permanentă la situl de la Cernobîl, fiind staţionaţi de la începutul anului 2023 experţi în securitate nucleară şi experţi în probleme de securitate.
Un atac cu dronă cu încărcătură puternic explozivă a avariat, la 14 februarie 2025, noul sarcofag, afectând atât învelişul exterior, cât şi pe cel interior de oţel şi generând o gaură cu un diametru de aproximativ şase metri. AIEA a comunicat la momentul producerii atacului că personalul de securitate la incendiu a răspuns în câteva minute după producerea exploziei.
La 6 decembrie 2025, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a informat că scutul protector de la centrala nucleară de la Cernobîl, construit pentru a ţine sub control materiale radioactive provenite din dezastrul din 1986, nu îşi mai poate îndeplini funcţia principală de siguranţă din cauza daunelor provocate de drone, potrivit Reuters.
Directorul general al AIEA, Rafael Grossi, a declarat, într-un comunicat, că misiunea de inspecţie „a confirmat că (structura de protecţie) şi-a pierdut funcţiile principale de siguranţă, inclusiv capacitatea de izolare, dar a constatat, de asemenea, că nu au existat daune permanente la structurile de rezistenţă sau la sistemele de monitorizare”. Oficialul AIEA a mai spus că reparaţiile au fost deja efectuate, „dar repararea completă rămâne esenţială pentru a preveni degradarea ulterioară şi pentru siguranţa nucleară pe termen lung”, conform Reuters.
BucPress
