De Ziua Mondială a Bunătății, jurnalista cernăuțeană Maria Toacă a publicat un text emoționant în care vorbește despre bunătatea ca trăsătură a sufletului românesc și despre modelul moral oferit de Mihai Eminescu. Autoarea amintește un episod celebru din viața Poetului, relatat de Ioan Slavici, ca simbol al generozității și al empatiei care definesc cultura română. Redăm mai jos integral textul publicat de Maria Toacă.
„ȘI BUNĂTATEA TOT DE LA EMINESCU O ÎNVĂȚĂM”
de Maria Toacă
„E ziua mondială a bunătății și gândul mă poartă la dimensiunea mondială a bunătății sufletului românesc. Nu știu dacă mai există la vreun alt neam de pe pământ verbul a îmbuna, care aidoma unei Biblii lucrătoare înseamnă a se îmblânzi pe sine, a face pe cineva să uite de necaz. Dar știu că numai noi îl avem pe Eminescu, de la care preluăm tot ce e bun și frumos pe lume, învățând și a ne îmbuna. Poetul este partea cea bună a sufletului nostru, moștenită de la străbuni, care trăiește undeva în adâncul sufletului.
Voi evoca doar o întâmplare din viața Poetului, care ne spune că era lipsit cu desăvârșire de ceea ce se numește egoism, că nu trăia pentru sine, ci pentru a alina durerile lumii și străinilor din jurul său. Voi aminti doar de binecunoscutul caz, povestit de Ioan Slavici: ‘…Când ne întorceam de la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo prin băltoace. Trecând peste strada Colţii (…) venea spre noi un om desculţ şi zdrenţăros. Uite – grăi Eminescu – arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele. Rezemat apoi de unul dintre planchetele de cărămidă, el îşi dete silinţa să se descalțe pentru a-i da nenorocitului aceluia încălțămintea sa. Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ? Eu?!, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ, dar el, săracul?!’.
Deseori îmi amintesc de acest caz, când trec pe lângă statuia poetului din centrul Cernăuțiului și văd că lipsesc florile lăsate la postament în ajun. Cu toate răutățile ce ne înconjoară, am presimțirea că nu aruncă cineva intenționat florile ce le aducem la monumentul Poetului nostru național și că doar niște amărâți fără căpătâi le fură. Dar și mai trist e că la fel ni se fură florile sufletului, scumpele noastre valori, pe care nu avem putere să le păzim. E mizeria lumii în care, poate mai mult decât în timpul vieții lui Eminescu, ne trăim zilele.”
