Mihai Eminescu construiește o viziune critică și coerentă asupra revoluției pașoptiste, separând idealismul autentic al unor figuri precum Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza de deturnarea demagogică a liberalismului de către urmașii lor politici. În această lectură, Cuza apare ca un reformator lucid și curajos, solidar cu țărănimea și cu fondul național, iar înlăturarea sa ca o trădare istorică ce marchează ruptura dintre ideal și realitatea politică românească, potrivit unui studiu semnat de Tudor Nedelcea, remis Agenției BucPress din Cernăuți.
Revoluţia paşoptistă este privită de Eminescu în spirit maniheist. Pe de o parte sunt „liberalii mai avansaţi„, „elementele mai sănătoase” care concepeau reorganizarea socială pe baza fondului autohton şi contra formelor exterioare, de împrumut, bazate pe principiile egalitarismului propagandistic, iar pe de altă parte se situa aceeaşi „campanie de esploatare organizată de d-nii C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu„. În prima categorie îi aşează pe N. Bălcescu, A.I. Cuza, Heliade Rădulescu, Bolintineanu, V. Alecsandri, Costache Negri, Christian Tell, „inauguratori ai epocii noastre moderne„, care au comis greşeala, exploatată imediat de cealaltă categorie, de a fi pus „la dispoziţia acestei campanii o armă puternică : fraza liberală şi patriotică, dreptul de a pretinde să fie încungiuraţi cu nimbul unor oameni ce au luat parte la o acţiune de reorganizare naţională „[1].
În galeria personalităţilor paşoptiste, figura lui Nicolae Bălcescu „acest bărbat, plin de inimă şi înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică „[2], îi reţine în mod deosebit atenţia, el fiind prototipul revoluţionarului prin excelenţă, „sincer, adevărat, energic„, care „s-arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele anticităţii„. Admirând la Bălcescu şi la ceilalţi revoluţionari „firi vizionare„, „pierduţi în gânduri sfinte„, credinţa într-o idee, nu poate să nu remarce că o parte din contemporanii săi, din „cercul lui de idei„, „l-au exploatat pe acesta ca pe o marfă” introducând în ţară „formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic„. Urmaşii lui Bălcescu nu mai sunt pătrunşi de ideile revoluţiei, ci se slujesc de ele „ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici „[3].
Antiteza folosită în Epigonii şi în Scrisoarea III îşi are aici sorgintea. Dacă autorul Românilor supt Mihai Voievod Viteazul nu ar fi murit în Italia, sărac şi părăsit, „el s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ş-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie „[4].
Faptele petrecute cu doi ani înainte de naşterea autorului Luceafărului îi prilejuiesc o analiză istorică şi sociologică minuţioasă. Libertatea se câştigă prin muncă, proclamă el, iar „ceasul adevăratei libertăţi” va sosi atunci când „panglicarii politici” se vor stinge, când „pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine „[5]. Speranţa este în tineri, dar o speranţă îndoielnică, căci vor fi ei, tinerii, conştienţi că „nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată” ? Parvenitismul, intrigile, linguşirea, demagogia nu sunt de nici un folos ţării. „Munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirei şi cumcă cei ce pretestează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă, sunt nişte şarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa buneistări?„[6]. Speranţa neîndoielnică este în aceeaşi ţărănime, singura clasă pozitivă, a cărei vitejie şi virtute este opusă „făţărniciei şi micimii de suflet” a unor revoluţionari din interes, opusă „nemerniciei unora dintre comandanţii improvizaţi de fraţii roşii „[7], îndoieli şi temeri îndreptăţite, întrebări îndrăzneţe cu răspunsuri amânate! Căci, „oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească?”[8]. Implorarea Divinităţii de a avea îndurare de noi este o soluţie: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi.”[9]
Intre oamenii luminaţi ai revoluţiei paşoptiste îl aşează şi pe A. I. Cuza, „inteligent mai presus de toate” şi acesta pus în antiteză cu caimacamul Nicolae Vogoride, candidat şi el la domnie, uzând de „mijloace nu tocmai puritane„[10]. Pentru domnitorul Cuza, contemporanul său, nutrea o simpatie aparte. Îl vizitează, în ianuarie 1870, la Döbling, unde domnitorul fusese surghiunit. Prilejul de a vorbi despre personalitatea lui Cuza îi este oferită de discursul lui V. Boerescu rostit la Atentul român la 14 februarie 1882 şi publicat în Românul zece zile mai târziu. Polemistul intră din nou în arenă şi-l contrazice pe autorul discursului în privinţa reformelor lui Cuza. Cuza a lovit „într-o clasă dar a întins mâna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării”. Prin dizolvarea de către Cuza a Adunării Elective a Principatelor Unite din 2 mai 1864, care se opunea legiferării reformei agrare şi a celei electorale (lovitură de stat condamnată de Boerescu), ţara a fost împroprietărită „c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi „[11]. Dimpotrivă, abdicarea lui Cuza la 11 februarie 1866, ca urmare a conjuraţiei organizate de conservatorii şi liberalii-radicali, este, după opinia îndreptăţită a lui Eminescu, „o infamie şi o laşitate„. „Vor trece veacuri – continuă Eminescu – şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn„[12]. Între feloni se află şi militari care şi-au încălcat jurământul faţă de domn şi l-au trădat[13]. De altfel, face el, cu amărăciune, altă constatare: „a-şi încălca jurământul a devenit în România un titlu de înaintare„[14], iar „dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin „[15].
„Sus cu nația!”, cum a urat Eminescu tuturor românilor din Țară și de pretutindeni.
Tudor Nedelcea
[1] [„Cine cunoaşte câtuşi de puţin…”], în Timpul, IV, nr. 108, 18 mai 1879, p. 1, Opere, X, p.237.
[2] Bălcescu şi urmaşii lui, în Timpul, II, nr. 265, 24 nov. 1877, p. 3, Opere, X, p.441.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p.442.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ambasadorul Turciei la Curtea din Viena, în Curierul de. Iaşi, IX, nr. 70, 23 iun. 1876, p. 2, Opere, IX, p.133. Soţia lui Vogoride, Cocuţa, fiica boierului poet Costache Conachi, a dezvăluit presei europene falsificarea referendului din divanurile Ad-hoc, preferând să slujească o cauză nobilă, naţională, decât să fie prima doamnă a Moldovei. După dezvăluirile ei, alegerile se refac şi se votează pentru Unire, soţul său, N. Vogoride (de care se desparte) plecând la Constantinopol.
[11] [„În sfârşit, după zece zile…”], în Timpul, VII, nr. 45, 27 febr. 1882, p.1-2, Opere, XIII, p. 64.
[12] Ibidem.
[13] [„Se zice că prea dăm...”], în timpul, VII, nr. 108, 21 mai 1882, p. 1, Opere, XIII, p.120.
[14] Ca la noi la nimenea, în Timpul, III, nr. 200, 12 sept. 1878, p. 1, Opere, X, p.111.
[15] Mss. 2255, în Opere, IX, p. 585.
BucPress
