Există oameni pentru care „prăbușirea” în viață nu vine brusc, ci lent, ca o lumină care se stinge treptat într-o casă părăsită. Nu există un calendar al eșecului profund, nici o oră precisă la care viața se rupe… Totul se întâmplă mai degrabă pe nesimțite: de la o semnătură greșită sau o ușă închisă, de la un tren care pleacă fără tine ori de la o boală care te ține departe de propria casă, exact cât trebuie pentru ca altcineva să decidă în locul tău… Și de la acea decizie începe calea „căderii” în viață, încet, aproape imperceptibil, când unii ajung în stradă, fără adăpost…
Pentru această categorie de oameni ajunși în momente dificile de viață sunt deschise ușile Centrului social pentru persoanele fără adăpost din Cernăuți. Unii dintre cei care ajung aici rămân câteva zile, alții luni întregi, dar pentru fiecare, timpul are o altă greutate. Aici nu se repară destine, dar se țin în viață… Un loc care nu promite miracole, dar oferă ceea ce lipsește cel mai mult pe stradă: siguranță, continuitate și o formă discretă de grijă, informează audiovizualuul public Suspilne din Cernăuți.
Clădirea nu impresionează prin ceva spectaculos, nu are nimic din solemnitatea instituțiilor și nici din promisiunile mari ale salvării. Dar ușa ei rămâne deschisă mai bine de doi ani și funcționează fără pauză, zi și noapte, indiferent de anotimp. Dacă la început oferea doar posibilitatea unei nopți petrecute la adăpost de frig, astăzi este un spațiu în care viața se desfășoară, cu reguli, cu ritm și cu speranța fragilă a unui nou început.
În interior, timpul curge altfel. Pentru unii, doar câteva nopți – cât să se poată ridica din frig și oboseală. Pentru alții, luni întregi în care zilele încep să semene între ele și tocmai de aceea devin suportabile. Peste douăzeci de oameni trăiesc acum între acești pereți, șaisprezece dintre ei rămânând constant, ca și cum ar fi prins rădăcini fragile într-un pământ care nu le aparține pe deplin.
Potrivit conducerii centrului, în acest an sunt alocate 170 de grivne pe zi pentru fiecare persoană – o sumă modestă, dar atent administrată pentru a acoperi nevoile de bază. Potrivit președintei ONG-ului „Vertical”, Svetlana Skliarenko, care a câștigat concursul pentru prestarea serviciilor sociale, cazarea este gratuită, iar instituția oferă măsuri destinate susținerii persoanelor în situații de dificultate.
Spațiul este simplu și funcțional: paturi aliniate cu grijă, dușuri curate, grupuri sanitare și o spălătorie care funcționează aproape neîntrerupt. Periodic, respectivul centru este vizitat de un medic și de un psiholog, iar un asistent social încearcă, pas cu pas, să reconstruiască trasee de viață frânte. Chiar și un frizer face parte din această mică lume organizată, pentru că uneori o tunsoare poate reda mai mult decât o aparență, poate reda sentimentul de demnitate. Pare a fi un detaliu minor, dar pentru cei de aici, a-ți privi chipul curat într-o oglindă este uneori primul pas spre a-ți aminti cine ai fost.
Printre cei care au găsit aici un refugiu se numără Vladislav, persoană strămutată intern din regiunea Donețk. Războiul l-a desprins de casa lui și l-a purtat până la Cernăuți fără un plan, cu o geantă ușoară și cu oboseala drumului lung. Gara i-a fost primul adăpost. Apoi, un om necunoscut l-a primit pentru câteva zile. Când biletele de întoarcere nu au mai fost o opțiune, ușa adăpostului s-a deschis. Astăzi, Vladislav ajută la treburile zilnice, face curățenie și spune că îi place să fie util. În vocea lui se simte mai puțin entuziasm și mai multă recunoștință tăcută.
Povestea lui Victor este una despre încredere pierdută. A construit o casă cu mâinile sale și, într-un gest de dragoste, a trecut-o pe numele fiicei. Ani mai târziu, acest gest l-a lăsat fără locuință. În 2024, casa a fost vândută, iar un an mai târziu, Victor a fost alungat din apartamentul în care locuia. Acum, în adăpost, vorbește calm, fără furie, cu o dorință aproape copilărească: ca fiica lui să-l audă, să-l vadă, să-l recunoască din nou.
Gheorghe a ajuns aici dintr-o altă formă de vulnerabilitate. În timp ce se afla internat în spital, recuperându-se după un accident vascular cerebral, fratele său mai mare a vândut casa familiei. Fără putere să intervină, Gheorghe a trecut dintr-un loc în altul, dormind pe la vecini și pe la rude, dar și-a ținut fiul aproape. Acum fiul servește în armată și tot el a aflat despre centrul pentru persoanele fără adăpost din Cernăuți. „Aici îmi este bine”, – spune Gheorghe, iar această formulare simplă pare să cuprindă tot ce mai poate cere de la prezent.
Nu toate poveștile se opresc între acești pereți. Există oameni pe care strada îi ține strâns, ca pe o promisiune întunecată de libertate… Pleacă de aici și revin… Sunt aduși de poliție sau de ambulanță, îngrijiți, hrăniți, dar pleacă din nou. Pentru unii, viața străzii a devenit o obișnuință mai puternică decât orice confort oferit. Libertatea ei dură, lipsită de reguli, li se pare mai suportabilă decât disciplina unei comunități.
În fiecare săptămână, echipa adăpostului pornește prin oraș în căutarea celor care dorm sub cerul liber. Îi găsesc pe bănci, în gări, lângă tomberoane sau în clădiri părăsite. Întrebarea este mereu aceeași: „Vrei ajutor?” Unii acceptă, alții refuză. Pentru a locui în adăpost, este nevoie de controale medicale și de o perioadă de carantină – condiții necesare pentru siguranța tuturor, dar greu de acceptat de cei obișnuiți cu lipsa oricărei constrângeri. Ușa centrului social rămâne însă deschisă, afirmă directoarea instituției, Svetlana Skliarenko. Pentru cei care au nevoie de ajutor sau pentru cei, care cunosc pe cineva aflat în stradă, un simplu apel la: 066 007 07 22 poate schimba cursul unei vieți.
Uneori, salvarea nu arată spectaculos. Ea începe cu un pat curat, o lumină aprinsă și sentimentul că nu ești complet uitat.
sursă foto: Suspilne Cernăuți
Leonid Parpaut
