De aproape doi ani, viața Olgăi rămâne suspendată între speranță și neliniște… Între scrisori, care poate nu vor ajunge niciodată și drumuri lungi spre orașe străine, unde, alături de alte familii, încearcă să amintească lumii că undeva, dincolo de frontiere și ziduri de închisoare, există oameni care așteaptă să fie aduși acasă, notează audiovizualul public Suspilne Cernăuți.
Soțul ei, Volodimir Pirog, militar în armata ucraineană, a dispărut pe front în decembrie 2023, în luptele de pe direcția Kupiansk. De atunci, femeia trăiește într-o așteptare care nu are calendar și într-o căutare care nu cunoaște oboseala… Iar într-o zi de Paște, răsfoind fără speranță un canal rusesc de Telegram, Olga l-a văzut sau, mai bine spus, l-a simțit.
Volodimir s-a înrolat voluntar și a servit în Brigada 115 mecanizată separată a Forțelor Armate ale Ucrainei. Pentru Olga, decizia lui a fost grea, dar firească — așa cum sunt deciziile oamenilor care nu pot rămâne deoparte atunci când țara lor este atacată. În decembrie 2023, telefonul lui Volodimir a încetat să mai răspundă…
„Pe 24 decembrie am simțit că s-a întâmplat ceva”, își amintește ea. „Între noi există o legătură pe care nu o pot explica. Am sunat comandantul. A tăcut o clipă, apoi mi-a spus: Nu știu cum să vă spun, dar nu mai răspunde la apeluri.”
Au urmat zile care s-au transformat în luni și luni care au devenit un an. Mai mult de 18 luni, Olga nu a știut dacă soțul ei trăiește sau nu. Nicio confirmare… Nicio veste… Doar golul acela greu, în care fiecare sunet de telefon poate deveni o speranță. Într-o zi femeia răsfoia un canal rusesc de Telegram — unul dintre multele pe care le urmărea în speranța că va găsi vreo urmă. Apoi a văzut fotografia.
„Și în clipa aceea mi-a tresărit inima…”, povestește ea. „A fost ca un impuls din interior. Am știut imediat: este el.”
Imaginea era neclară, făcută într-un spațiu care părea un grup sanitar. Fața nu se vedea complet. Pentru un străin ar fi fost doar un bărbat anonim, unul dintre mulții prizonieri. Pentru Olga însă nu exista nicio îndoială: „L-am recunoscut după mâini, după felul în care stătea, după postura corpului. Chiar și după bocanci. Eu i-am cumpărat acei bocanci — făcuți la comandă.”
Acasă mai păstrează o pereche de bocanci. „I-am cumpărat ca să îi poarte când se va întoarce.”
Mai târziu, trei militari ucraineni eliberați din colonia penitenciară din Lugansk aveau să confirme ceea ce ea simțise din prima clipă: Volodimir fusese într-adevăr acolo. L-au recunoscut în timpul schimbului de prizonieri din 6 mai 2025. După acea confirmare, Olga a crezut că drumul spre adevăr va deveni mai clar. Dar colonia din Lugansk a fost desființată, iar prizonierii au fost transferați în diferite regiuni ale Rusiei.
„Acum este mult mai greu să îl găsesc”, spune ea. „Poate fi în Altai, poate în Bașkiria. Undeva foarte departe.”
Scrisorile pe care i le trimitea ajungeau la Lugansk. Pe plicuri, numele lui a fost tăiat și redirecționat spre Bașkiria. „I-au împrăștiat pe toți. Dacă oamenii de acolo nu vor eliberați, s-ar putea să nu mai aflu nimic”, spune soția militarului dispărut.
Informațiile despre Volodimir au fost transmise autorităților ucrainene, însă pentru o confirmare oficială este nevoie și de recunoașterea din partea Rusiei — un proces care, de multe ori, durează ani. Și Olga a devenit una dintre vocile familiilor care își caută rudele dispărute.
Recent s-a întors din Turcia, unde au avut loc acțiuni de solidaritate la Istanbul și Ankara. La ele au participat peste 200 de rude ale militarilor dispăruți sau capturați.
„Este durerea fiecărei familii de acolo”, spune ea. „Sunt băieți care nu pot vorbi acum. Noi trebuie să fim vocea lor. Să strigăm pentru ei.”
Participanții au desfășurat un drapel lung de 170 de metri, pe care erau imprimate fotografiile a aproape șase mii de militari ucraineni dispăruți sau prizonieri. Au mers pe străzile orașelor turcești, încercând să atragă atenția lumii asupra războiului.
„Oamenii ne privesc, ne ascultă. Mulți susțin Ucraina, dacă vom continua să vorbim, lumea ne va auzi”, afirmă Olga.
În Turcia, soția militarului dispărut s-a întâlnit și cu ambasadorul Ucrainei, Nariman Djelialov, care știe ce înseamnă captivitatea. El însuși a fost prizonier politic în Rusia. Ambasadorul a ajutat-o să se întâlnească și cu ombudsmanul Turciei pentru a discuta despre situația prizonierilor ucraineni. „Când vorbești cu el, simți că te înțelege”, spune femeia. „În ochii lui vezi aceeași durere.”
Uneori, Olga recitește ultimele mesaje primite de la soțul ei. Într-unul dintre ele, Volodimir scria: „Încă puțin și voi fi acasă.” „Acest încă puțin durează deja aproape doi ani”, spune Olga încet.
Deși fără răspuns, continuă să îi scrie. „Îi povestesc cum este acasă, cum îl așteaptă toți, cât de mult îl iubesc. Avem un cuvânt cod pe care îl știm doar noi doi. Îl scriu în fiecare scrisoare, ca să știe că sunt de la mine.” Ea crede că într-o zi acele scrisori vor fi citite.
Înainte de războiul pe scară largă, Olga și Volodimir călătoreau mult. Își amintește de orașe, drumuri și… planuri pentru viitor. „Când se va întoarce, vom avea o familie mare”, spune ea. Apoi zâmbește, pentru o clipă. „ Când se va întoarce acasă, îi voi pregăti o friptură de porc, mare și gustoasă. Așa cum îi place.”
Până atunci însă, Olga îl caută. „Îl voi aștepta. Voi lupta pentru el. Voi face tot ce este posibil și chiar imposibil, până când se va întoarce acasă, aici, pe pământul Ucrainei.”
Foto: Olga Pirog și Ambasadorul Ucrainei în Turcia. Sursă foto:Olga Pirog
Leonid Parpaut
