A fi mamă în timp de război nu este doar o responsabilitate zilnică, ci o formă continuă de rezistență, care cere o forță dublă. Pentru femeile care își cresc copiii singure după pierderi ireparabile, fiecare zi devine un exercițiu de echilibru între durere și nevoia de a merge mai departe. Printre ele se află și Adelina Misiura, locuitoare din regiunea Cernăuți, văduvă a unui militar căzut pe front, care a acceptat să vorbească despre viața de după tragedie și despre felul în care își reconstruiește, pas cu pas, lumea pentru fiul său, informează C4.
Durerea pierderii și responsabilitatea de a rămâne sprijinul principal pentru copil se împletesc într-o realitate pe care mii de femei din Ucraina o trăiesc zilnic. Soțul Adeleinei Misiura a murit în ianuarie 2024, iar fiul lor avea atunci 13 ani. Ziua în care familia a primit vestea a devenit un moment de ruptură, după care viața nu a mai fost niciodată aceeași.
„Într-o anumită măsură am reușit să mă descurc, pentru că nu aveam altă opțiune. Dar dacă privesc în urmă, inclusiv la momentul în care i-am spus copilului despre moartea tatălui, înțeleg că aș fi putut face lucrurile altfel. Atunci nu te mai poți controla. Mi-aș fi dorit să-i ofer mai mult sprijin în acel moment. Am suferit enorm, chiar dacă nu am arătat asta. Dar durerea este cea mai grea atunci când o porți în tăcere”, mărturisește ea.
De atunci, Adelina a fost nevoită să învețe să trăiască „pentru doi”, asumându-și simultan rolul de mamă și de tată, într-o perioadă în care copilul ei intră în adolescență, iar nevoile emoționale devin și mai complexe.
„Am învățat să mergem mai departe împreună: am greșit, am plâns, am vorbit mult. Ne-am înțeles că atunci când ne este greu, ne oprim și vorbim, plângem împreună. Continuăm această luptă, pentru că fiul meu crește, are aproape 16 ani, este adolescent. Aici am întâmpinat dificultăți, pentru că băiatul are nevoie de un model masculin pe care eu, din păcate, nu îl pot oferi. Citesc, caut răspunsuri, explic de multe ori lucrurile pe care altfel le-ar fi învățat de la tatăl său”, spune Adelina Misiura.
În ciuda propriilor răni, ea afirmă că prioritatea sa absolută rămâne viitorul fiului. Din acest angajament interior s-a născut forța de a continua, chiar și în cele mai grele momente.
„Creșterea unui copil în condițiile războiului și ale pierderii este extrem de dificilă. Dar fiul meu a devenit omul care m-a motivat și mi-a dat puterea să merg mai departe. Înțelegi că el nu mai are pe nimeni altcineva, că a rămas doar cu tine, și că trebuie să fii puternică pentru el. Atunci i-am promis, într-o discuție cu soțul meu, la mormântul lui, că voi lupta și voi continua să trăiesc — din iubire pentru copil și din respect pentru memoria lui”, spune ea.
Adelina vorbește și despre solidaritatea cu alte femei aflate în situații similare — mame care își cresc copiii în absență, în pierdere, în război. Ea spune că femeile din Ucraina au devenit simbolul unei rezistențe tăcute, dar neclintite: o forță care se adaptează, se reconstruiește și continuă să ofere stabilitate copiilor, când propriul lor univers s-a schimbat ireversibil.
sursă foto: C4
