„Pleacă. Lasă-mă aici.” Acestea au fost cuvintele pe care Vitalii Holopapa i le-a spus camaradului său după ce a fost grav rănit în urma exploziei unei mine. Pentru o clipă, a crezut că acela îi este sfârșitul. Dar camaradul nu l-a abandonat: l-a scos de sub focul inamic și i-a oferit o nouă șansă la viață.
În aproape patru ani de război, militarul bucovinean cu indicativul „Isus” a privit moartea de nenumărate ori. Nu prin relatări ulterioare sau imagini arhivate, ci în timp real — prin obiectivul dronei pe care o operează în misiunile de aerocercetare.
Pentru curajul și devotamentul demonstrate în luptă, Vitalii Holopapa a fost decorat recent cu medalia „Crucea Cavalerului. Despre experiența sa pe front, despre rana care i-a schimbat perspectiva asupra vieții și despre realitatea războiului văzută prin ecranul de control al dronei, militarul a povestit jurnalistului de la publicația BUK media.
Vitalii Holopapa are 34 de ani. A ajuns pe front la sfârșitul anului 2022, iar de atunci existența sa este legată de pozițiile de luptă din estul Ucrainei. Indicativul „Isus” l-a primit la începutul serviciului militar, din cauza părului lung. Numele a rămas însă cu el și a devenit identitatea sa în rândul camarazilor.
Și-a început misiunile în zona Horlivka, în apropierea localităților Șumî, Pivdenne și Zalizne, apoi a luptat în regiunea Torețk. În ultimii doi ani s-a aflat în sectoarele Ceasiv Iar și Kostiantinivka. Este aerocercetaș — militarul care, cu ajutorul dronelor, identifică obiective inamice, urmărește mișcările adversarului și transmite informații necesare unităților aflate în luptă.
Pentru el, fiecare zbor reprezintă o confruntare cu riscul. Fiecare imagine transmisă poate ascunde o tragedie. „Moartea o văd în direct”, spune Vitalii.
Despre munca sa vorbește reținut. În spatele frazelor scurte se ascund însă luni întregi de tensiune, nopți fără somn și momente în care viața a depins de câteva secunde.
„Au existat situații în care am crezut că totul s-a terminat”, mărturisește el.
Cea mai grea încercare a venit în urmă cu aproximativ două luni. Grupul său se retrăgea dimineața de pe o poziție, iar Vitalii mergea ultimul. Doi camarazi trecuseră deja pe aceeași potecă. În clipa în care a pășit el, o mină a explodat în apropiere.
„Am fost rănit, am mai alergat aproape zece metri pe fond de adrenalină, apoi am căzut. Mi-au bandajat mâna și piciorul, dar trebuia să ne retragem mai departe, pentru că puteam fi loviți din nou”, povestește militarul.
Împreună cu un camarad a reușit să se târască încă aproximativ 20 de metri. „Stăteam întins și mă gândeam că acesta este sfârșitul meu. I-am spus: pleacă, lasă-mă, pentru ca tu să ai mai multe șanse să scapi.” Camaradul nu a plecat. A rămas lângă el și l-a scos din zona de pericol.
Acele clipe dintre viață și moarte i-au schimbat profund felul de a privi lumea.
„Atunci am înțeles cât de puțin timp acordasem familiei și oamenilor apropiați. În fața morții, nimeni nu se gândește la bani sau la lucrurile materiale”, spune Vitalii.
Războiul i-a răpit doi camarazi apropiați. Cu unul a luptat umăr la umăr timp de doi ani și jumătate, iar cu celălalt — aproape un an. A învățat să trăiască acolo unde fiecare zi este o probă de rezistență. Militarii petrec perioade îndelungate în poziții improvizate, adesea în subsoluri, în timp ce clădirile de la suprafață sunt mistuite de bombardamente.
Lângă un cimitir, într-un subsol al unei case, a stat timp de două luni. În zona Ceasiv Iar, din cauza misiunilor desfășurate noaptea, nu a ieșit la suprafață timp de 20 de zile.
În pofida celor trăite, Vitalii spune că nu și-a pierdut convingerea că anumite lucruri nu pot fi explicate doar prin întâmplare. „Am văzut manifestarea unor forțe superioare pe front și nu o singură dată. Nu poate fi o coincidență atunci când cineva întârzie un minut, iar exact în locul unde trebuia să fie lovește un obuz”, afirmă militarul.
Pentru un aerocercetaș, războiul are o dimensiune aparte. Vitalii nu vede moartea în rapoarte sau în imagini filmate după lupte. O urmărește în timp real, pe ecranul de control al dronei. „Chiar și astăzi am văzut cum un FPV a lovit un automobil”, spune el.
Una dintre nopțile care i-au rămas întipărite în memorie a fost cea petrecută la Zalizne, lângă Horlivka. „Au fost atacuri intense, vremea era cumplită, iar noi am zburat 15 ore fără întrerupere. Am văzut cum în acea noapte au murit aproximativ 30 de militari ruși și, din păcate, și aproximativ 15 dintre ai noștri”, povestește el.
În timpul misiunilor sale a asistat la scene greu de imaginat: militari răniți, încercări disperate de evacuare și situații în care diferența dintre viață și moarte se măsura în câteva clipe.
Pentru activitatea sa îndelungată și extrem de riscantă, Vitalii Holopapa a fost decorat cu medalia „Crucea Cavalerului”. Înainte de rănire, echipa sa a petrecut aproape o lună pe poziții, sub bombardamente puternice. Astăzi, starea sa de sănătate s-a îmbunătățit. În picior mai are încă un fragment de schijă, iar problemele la membre nu au dispărut complet. Spune însă că este recunoscător pentru faptul că și-a păstrat picioarele și mâna și că nu a fost necesară amputarea.
După toate încercările prin care a trecut, nu intenționează să renunțe la luptă. Visul său este unul simplu și clar: o Ucraina bine apărată de o frontieră sigură și de garanții care să împiedice repetarea agresiunii.
Potrivit lui Vitalii, apropierea acestui moment depinde și de societate. „Cea mai mare nevoie a armatei nu sunt doar banii sau mesajele de susținere. Avem nevoie de oameni sănătoși, pregătiți și hotărâți să apere țara”, spune aerocercetașul.
Iar mesajul său final este un avertisment pentru cei care speră că războiul se va încheia de la sine. „Este trist, dar există oameni cărora le pasă tot mai puțin de război. Iar această indiferență poate avea consecințe grave”, avertizează Vitalii Holopapa.
Foto: Vitalii Holopapa
Leonid Parpauț
