„Prin suferință, omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație. Să se cunoască pe sine, să se compare, să-și dea seama că este o poruncă divină de la care nu ne putem abate și care este valabilă pentru tot omul, pentru toată lumea, nu numai pentru unii. Suferința îți dă ocazia acestei dezinfectări cu orice chip. Te cunoști pe tine ca să te poți birui pe tine, ceea ce înseamnă o uriașă biruință” (Părintele Arsenie Papacioc)
Viața este o suferință, dar și o luptă. „O luptă-i viața; deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor”, spunea George Coșbuc în poezia Lupta vieții. Marea majoritate a celor care s-au mântuit a înțeles că viața este o jertfă sau o suferință. Nimeni dintre cei înțelepți nu percepe viața decât prin suferință.
Fără jertfă și iubire necondiționată nu există Înviere. Dacă Învierea este legată de suferința Hristosului cel Viu și Jertfelnic, are un sens. Dacă o privim în sine, nu are nicio semnificație. Doar dusă la suferința supremă are un rost. A învia înseamnă să nu mai ai aceleași slăbiciuni, aceleași vicii, aceleași boli sau necazuri. Pentru ca ființa să învie, este necesar ca toate celulele sale să fie de o puritate impecabilă, perfectă și să vibreze intens.
Noi, oamenii, ne găsim pe pământ pentru a învăța și pentru a ne dezvolta, iar greutățile sunt aici tocmai pentru a ne obliga să le înfruntăm, nu să fugim de ele. În loc să fugim într-o parte sau alta pentru a pretinde, a protesta și a ne plânge, fiecare trebuie să facă o lucrare interioară, deoarece în el însuși va găsi mai întâi remediile, consolarea și speranța.
Dacă doriți să păstrați în voi adevărata viață, nu dați atât de mare importanță confortului, fie el material sau moral, fiindcă atunci lenea vă pândește și vă leagă de curenții ce vă amorțesc și vă împiedică evoluția. Încercați să vă descotorosiți de toate „bagajele” ce vă îngreunează, de acele lucruri materiale care nu sunt absolut necesare, pentru a putea merge mai departe, mereu spre înălțimi.
Munca este acea forță care vă întărește și vă călește, cu condiția să fie asociată cu un gând bun. Fiecare gest pe care îl faceți să fie impregnat cu o idee divină, care se înscrie în arhivele conștiinței voastre superioare și va da, mai apoi, rodul așteptat – bucuria, puritatea, lumina și pacea.
„Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Evanghelia după Ioan).
Suferința este mijlocul prin care se curăță, se întărește și se înalță sufletul și, după cum am arătat mai sus, este lăsată de Logosul Întrupat în istorie drept remediu pentru însănătoșirea, înălțarea și strălucirea noastră morală și intelectuală. Suferința este pentru suflet ceea ce plugul este pentru pământ: îl rănește, dar îl face să rodească. Abnegația și toate virtuțile se verifică îndeosebi în perioada suferințelor.
Viața întreagă este cuprinsă de suferință. De la naștere până la moarte, ea ne învăluie copilăria, tinerețea și bătrânețea. Cei mai mulți dintre noi purtăm multă suferință reprimată. Bărbații, mai ales, sunt înclinați să ascundă acest sentiment atunci când îl au, pentru că este considerat nedemn și nebărbătesc ca un bărbat să plângă.
Majoritatea dintre noi se teme de cantitatea mare de suferință pe care o suprimă. Acești oameni sunt îngroziți că vor fi înghițiți și copleșiți de suferință, dar, după cum spunea un mare înțelept al lumii: „Majoritatea oamenilor se tem de suferință. Dar suferința este un fel de mâl care ajută floarea de lotus a fericirii să crească. Lotusul înflorește în mâl.”
Iar în sufletul omului înfloresc adevărul și cunoașterea de sine, care, mai apoi, duc la fericire.
Suferința continuă, care se concentrează pe o anumită pierdere, este cauzată de refuzul de a accepta starea de fapt respectivă și de a permite suferinței să se autoconsume. Cu cât renunțăm să ne opunem acestui sentiment, cu atât reușim să îl depășim mai repede.
În ultimul timp, oamenii sunt din ce în ce mai mult niște creaturi misterioase, veșnic nemulțumite, cu prea multă durere și prea puține plăceri, cu sufletul veșnic frământat de un noian de gânduri, precum marea învolburată. Ori de câte ori omul caută satisfacție, plăcere și armonie, dă peste o dezamăgire dureroasă, ceea ce duce, inevitabil, la stări de deprimare și suferință.
Fericirea pe care ne-o pot aduce norocul și reușita înseamnă numai popasuri scurte pe lunga cale a suferințelor, pentru ca aceasta să nu devină obișnuință și, prin marea oboseală, să tocească rațiunea sufletului și astfel să înlăture efectele mântuitoare ale pocăinței și regretului, singurele mijloace ale ascensiunii noastre morale până la obținerea purificării desăvârșite.
Trebuie să înțelegem că noi nu suntem un trup muritor. Trupul aparține lumii materiale. Noi suntem suflete nemuritoare, care nu mor niciodată. Este foarte important să înțelegem acest lucru cât mai curând în viață.
Când trupul este bolnav, putem să-l însănătoșim prin putere. Odată ce am înțeles acest lucru, jumătate din slăbiciunea pe care o trăim zilnic va fi tămăduită. Odată ce ai înțeles că ești un suflet nemuritor care sălășluiește în acest trup, nu te vei teme niciodată de moarte. De asemenea, este important să înțelegi încotro te îndrepți.
Această lume este un loc unde se desfășoară călătoria, iar aici te afli doar vremelnic. Prin urmare, nu ar trebui să-ți irosești tot timpul adunând bani și construind palate. Toți marii regi care au construit palate impunătoare au plecat și le-au lăsat în urma lor.
Nu aduna lucruri materiale aici; fă precum a spus Hristosul cel Viu și Jertfelnic: „Adunați-vă comori în ceruri, unde nici moliile, nici rugina nu pot să le distrugă.” Înțelegerea acestui adevăr te poate ajuta să depășești durerea provocată de pierderile personale.
În domeniul uman, totul este temporar, tranzitoriu și evolutiv. Nimic din lumea materială nu poate fi al meu. Totul aparține lui Dumnezeu; în consecință, tot ce este considerat ca fiind „al meu” sau că îmi aparține reprezintă o condiție temporară, inclusiv corpul uman. Dominația se referă doar la control; este vorba despre dominația care guvernează, dar nu stăpânește.
Atașați-vă mai mult de Dumnezeu decât de oameni, obiecte, condiții sau situații tranzitorii. Trebuie să renunțăm la a adora suferința pentru a atinge perfecțiunea și adevărul.
Mesajul Hristosului cel Viu și Jertfelnic este cel al jertfei și iubirii; nu a fost niciodată unul al morții, ci al Învierii. Oamenii care se identifică cu propriul trup – materialiștii puri – îl privesc pe Iisus pe cruce ca pe un trup suferind și, din această cauză, nu pot înțelege că numai prin iubire și jertfă ajungem la mântuire.
„În iubire nu există frică, căci iubirea desăvârșită alungă frica” (Evanghelia după Ioan). Dacă ai putea avea iubire desăvârșită față de oameni și față de tine însuți, frica ar dispărea.
Noi suntem creați să fim fericiți, dar nu putem gusta această fericire și nu o putem înțelege fără o pregătire suficientă. De aceea, trebuie să suferim ca să putem ajunge desăvârșiți, lepădându-ne de toate deșertăciunile și de fericirile deșarte, iar, ajunși odată la desăvârșirea morală, să putem gusta din fericirea veșnică.
Viața adevărată nu este una imună la tristețe, ci una în care suferința contribuie la dezvoltarea noastră armonioasă și adevărată, precum spune Emil Cioran: „Ceea ce am mai bun în mine se datorează suferinței. Nu o iubesc, dar nici nu o condamn.”
Pr. dr. Radu Ilaș
BucPress
