Pe 26 aprilie 1986, reactorul 4 al centralei nucleare Cernobîl din Ucraina a explodat, după un lung șir de erori umane, provocând cel mai grav incident din istoria nucleară civilă.
Explozia s-a produs noaptea, la 01:23, și a fost urmată de un incendiu puternic. Acoperișul reactorului 4, greu de o mie de tone, a fost aruncat în aer, și 190 de tone de substanțe radioactive au ajuns la peste 1.000 de metri în atmosferă, iar apoi au fost purtate de curenții de aer pe distanțe imense. Puțini au fost cei care au știut ce s-a întâmplat atunci. Secretomania regimului sovietic a făcut ca pericolul imediat să nu fie cunoscut de populație.
Abia la 36 de ore de la dezastru au început evacuările în Pripiat, o localitate cu 50.000 de locuitori, situată la un kilometru și jumătate de centrală. În mai puțin de două zile, norul care purta particule radioactive, de 200 de ori mai puternice decât bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, a cuprins tot nordul Europei. Totodată, suprafațe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuați peste 300.000 de oameni.
„Zona morții” de la Cernobîl – un teritoriu otrăvit de radiații – se întinde pe 2.600 de km pătrați. Cunoscut oficial drept „zona de excludere”, acesta este perimetrul care a fost evacuat de armata sovietică după ziua de 26 aprilie 1986.
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer.
