Atât de multe am văzut în muzeul Liceului din Băhrinești și am auzit de la Mihai și Vladimir Acatrini, tatăl și fiul, despre dinastia de cărturari și oameni de cultură Mandicevschi, încât, atunci când aud numele de familie Acatrini, numaidecât îmi apare în gând și numele Mandicevschi. Iar când citesc undeva despre personalitățile acestei marcante familii de bucovineni, nici nu trebuie să caut autorul, fiind sigură că este unul dintre acești doi neosteniți cercetători Acatrini.
De fapt, domnul Mihai Acatrini, în calitatea sa de director de școală și al muzeului de acolo, își îndeplinește misiunea de ghid și povestitor, iar fiul său, tânărul istoric și etnograf dr. Vladimir, popularizează moștenirea culturală a familiei Mandicevschi în publicații din Ucraina și România. Avem în Bucovina o pleiadă de înaintași care ne-au lăsat o inestimabilă moștenire spirituală. Cred că nu greșesc afirmând că, datorită familiei Acatrini, personalitățile din familia Mandicevschi sunt astăzi printre cele mai cunoscute. Este adevărat că există câteva monografii și chiar un roman semnat de Dumitru Covalciuc despre familia Hurmuzachi, însă Hurmuzăcheștii, cu excepția satului lor de baștină, Cernăuca, nu sunt cunoscuți în mediul ucrainean. Cei din dinastia Mandicevschi au avut rarul noroc să supraviețuiască vremurilor și să devină mai cunoscuți după trecerea secolelor decât au fost în timpul vieții.
Afirm cu toată convingerea acest lucru, ilustrativă fiind expoziția de documente, fotografii și mărturii scrise inaugurată de Mihai și Vladimir Acatrini la Muzeul Regional Etnografic, la care au participat numeroși istorici, bibliotecari și arhiviști ucraineni. I-am văzut nu doar ca simpli vizitatori, ci ca adevărați cunoscători ai creației muzicale, ai activității publice, politice, profesionale și culturale ale membrilor familiei Mandicevschi, începând cu preotul Vasile, născut în 1824, despre care a vorbit directorul Mihai Acatrini, și ajungând până la un strănepot – prorector la Universitatea din Iași –, din familia Țurcan, înrudită cu dinastia Mandicevschi. Moderatoarea Ecaterina Valeavska ne-a purtat impresionant și cursiv prin istoria de aproape două secole a Mandicevschilor. Evident că Vladimir, care știe totul despre protagoniștii cercetărilor sale, i-a molipsit pe mai mulți colegi ucraineni, descoperindu-le rădăcini comune în arborele genealogic al familiei.
Bunăoară, juristul Ivan Toronciuk, lector la Facultatea de Drept, a vorbit despre legături de rudenie și date interesante privind doi frați Țurcanu, căsătoriți cu două surori Mandicevschi. Arhivistul Dmytro Ciuciko a prezentat documente din arhiva de stat referitoare la activitatea profesorului Constantin Mandicevschi. Doamna Oxana Babiuk, secretar științific la Biblioteca UNC „Yurii Fedkovyci”, a ținut un discurs despre moștenirea muzicală a fraților Mandicevschi, în special a lui Eusebie, păstrată în fondurile Bibliotecii. S-a amintit și despre Constantin Mandicevschi în calitate de director al respectivei instituții. Un cuvânt de mulțumire pentru activitatea familiei Acatrini și de prețuire a tezaurului păstrat la Băhrinești a venit din partea Consulului General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, care a vizitat în repetate rânduri muzeul și a contribuit la dotarea acestuia cu piese de mobilier adecvate. La Băhrinești, orice sărbătoare sau manifestare cu invitați începe la muzeul școlii.
Acolo e, într-adevăr, ca nicăieri în lume, fiindcă românii acestui sat, cu inima tăiată în două după ocupația din 1940 de către imperiul totalitar sovietic, îl au pe Constantin Mandicevschi – cel care a fost directorul Liceului din Suceava și al Bibliotecii Universității din Cernăuți în perioada austriacă –, de la el pornind și cântarea cucului în Bucovina, ca peste ani să cuprindă întreaga românitate (s-a proslăvit ca autor al versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”). Expoziția, dedicată unei familii în care a tronat muzica, nu putea să nu fie inaugurată cu acest cântec al Bucovinei, cunoscut în tot spațiul românesc. Partea muzicală, cu „Cântă cucu…” și o piesă lirică pe versuri de Veronica Micle, a aparținut cunoscutei interprete Natalia Camelia Proțiuc, acompaniată de profesorul de muzică Gheorghe Posteucă, un nume de rezonanță în mediul artistic al Cernăuțiului, care a melancolizat după-amiaza autumnală cu melodia „Să-mi cânți, cobzar”, în română și ucraineană, așa cum se cânta în perioada toleranței austriece și cum răsună până astăzi.
Aș mai adăuga câteva detalii din relatările lui Mihai Acatrini despre Constantin Mandicevschi. Născut la Băhrinești (în mai 2024 s-au împlinit 165 de ani de la naștere), s-a remarcat ca promotor al învățământului românesc în Bucovina în perioada austriacă. În anul 1898 a introdus limba română ca obiect obligatoriu la Școala reală superioară ortodoxă. Între 1922 și 1930, fiind în fruntea Bibliotecii Universității din Cernăuți, a ridicat activitatea acesteia la un nivel științific superior.
Versurile celui mai iubit cântec al românilor înstrăinați, „Cântă cucu-n Bucovina”, au fost scrise în 1904, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, la sugestia ministrului Spiru Haret. Cântecul a fost preluat apoi ca piesă populară, mai ales după a doua pierdere a Bucovinei. Sunt suficiente aceste două momente din biografia fratelui vestitului compozitor Eusebie Mandicevschi (fără a mai aminti și virtuțile celorlalți copii ai numeroasei familii), pentru ca românii din Băhrinești să fie mândri de originea lor și să-și apere identitatea și graiul matern.
