În semn de mulțumire lui Dumnezeu pentru biruința în bătălia de la Chilia, evlaviosul domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, a pornit să înalțe un înfloritor lăcaș de închinare. „…Au tras cu arcul […] dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Și unde a ajuns săgeata, acolo au făcut prestolul în altar…”, ne-a lăsat scris cărturarul și povestitorul Ion Neculce.
De la un alt luminat cronicar, Grigore Ureche, cunoaștem temeinicul adevăr că Ștefan cel Mare și Bun, „…în al zecelea an al domniei sale, în anii 6974 (1466), iulie 10, au început a zidi Mănăstirea Putna…”.
Această sfântă necropolă domnească este, pentru românii din nordul Bucovinei, cel mai apropiat loc de întărire sufletească și de apărare a ființei naționale. Istoria, cu tot trecutul la care ținem și de care ne ținem, ne leagă de Putna, cea mai de seamă ctitorie voievodală, unde Ștefan cel Mare odihnește acoperit de glorie și de dragostea poporului.
Când nu mă duc pașii, pornesc cu inima către Ierusalimul nostru, acolo unde veacurile se perindă cu dragostea de neam și cu memoria vie despre o țară numită Grădina Maicii Domnului. Și recitesc, pentru a câta oară, cuvintele lui Eminescu:
„Când pleci de la Hadikfalva (Dornești – n.a.) către Putna, pe un drum a cărui împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederea și-ți dezmiardă sufletul! Ziceam, când pleci spre Putna, zărești, în depărtare, înălțându-se către cer, falnicele coame și spete ale munților Carpați. Pe de o parte, ți-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte, ai dori să treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de a privi impozantele alei de plopi și mănoasele țarini din Bucovina cea drăgălașă.”
Cum să nu fi ales Ștefan Vodă aceste locuri pentru veșnica sa odihnă, dar și, mai ales, pentru mântuirea și întărirea urmașilor săi?!
