În Șișcăuți (Șișkivți), liniștea nu mai este de mult doar liniște. A devenit semnul unei lumi care se stinge încet, casă după casă, drum după drum, om după om. Pe ulițele satului se aud astăzi mai puțini pași, iar ferestrele luminate se numără tot mai rar. Și totuși, în această tăcere apăsătoare, oamenii care au rămas continuă să trăiască, să spere și să creadă că satul lor nu va dispărea, informează audiovizualul public Suspilne, citat de Agenția BucPress din Cernăuți.
Șișkivți, cel mai mic sat din comunitatea Noua Suliță, regiunea Cernăuți, se află la aproximativ 40 de kilometri de Cernăuți și la 15 kilometri de Noua Suliță. Înainte de pandemia de Covid-19, aici locuiau aproape 400 de oameni, astăzi au mai rămas aproximativ 50. Războiul a accelerat plecările, iar multe familii au ales drumul străinătății, în speranța unei vieți mai sigure.
Cei rămași încearcă să ducă mai departe viața într-un sat unde au dispărut, rând pe rând, lucrurile considerate cândva firești: autobuzul, punctul medical, căminul cultural, agitația copiilor pe ulițe și sentimentul că viitorul mai are răbdare cu aceste locuri.
Pe una dintre străzile aproape pustii, Liubov merge grăbită. Își strânge mai bine haina și privește mereu înainte, ca și cum ar încerca să țină pasul cu timpul care pleacă din sat.
„În sat nu avem autobuz, nu avem punct medical, clubul s-a închis — nu a mai rămas nimic. Este o adevărată catastrofă. Oamenii sunt nevoiți să angajeze mașini ca să ajungă la oraș: o mie de grivne până la Noua Suliță și aproape două mii până la Cernăuți”, spune femeia.
Vorbește fără revoltă, în glasul ei se simte oboseala oamenilor care s-au deprins să trăiască fără sprijin și fără promisiuni.
În Șișkivți, fiecare drum până la oraș înseamnă bani mulți și efort. Pentru bătrânii rămași singuri, izolarea a devenit parte din viață. Uneori, satul pare desprins de lume, ca și cum ar exista undeva între trecut și uitare.
Și totuși, localnicii refuză să spună că satul moare. Valentina, o altă locuitoare, privește altfel lucrurile. Pentru ea, Șișkivți nu este un sat ”condamnat” să dispară, ci unul care trece printr-o încercare grea.
„Nu, satul nu moare. Trecem prin vremuri foarte dificile”, spune ea.
Femeia povestește că, surprinzător, în localitate încă se cumpără case. Unele pentru trai, altele ca refugiu departe de orașe și de zgomotul lumii. Recent, două gospodării au fost cumpărate de familii din Kiev.
„Sunt case care costă și 15 mii de euro, dacă sunt bine întreținute. Cele mai multe însă sunt vechi, aproape în ruină, dar nici acestea nu se vând cu mai puțin de 5 mii de euro. Pământul este bun aici. Dacă omul este gospodar, poate trăi”, spune Valentina.
Printre gospodăriile părăsite și porțile închise, viața încă încearcă să reziste. Starostele satelor Rîngaci și Șișkivți, Ilia Eftenii, spune că anul trecut în sat s-au născut doi copii. Poate că în marile orașe aceasta este doar o statistică. Într-un sat ca Șișkivți, însă, fiecare copil născut pare o promisiune că locul acesta nu a fost uitat definitiv.
„Altădată aveam aproape 400 de locuitori. Acum mulți au plecat peste hotare, mai ales după începutul războiului. Dar satul nu dispare. Avem 18 copii, iar autobuzul școlar îi duce zilnic la școală și îi aduce acasă”, spune starostele.
Războiul se simte și aici, departe de linia frontului. Localnicii spun că reprezentanții centrelor teritoriale de recrutare vin periodic în sat. În prezent, șase locuitori din Șișkivți și Rîngaci servesc în armata ucraineană.
Cea mai mare problemă a satului rămâne lipsa transportului public. Autobuzul de linie a dispărut încă din perioada pandemiei, când numărul pasagerilor nu a mai justificat menținerea cursei.
„Acum oamenii merg cu autobuzul școlar până în satul vecin, Rîngaci, iar de acolo iau transport spre oraș. Oamenii încă trăiesc și muncesc aici. Mulțumim lui Dumnezeu că la noi este liniște”, spune Ilia Eftenii.
Spre seară, Șișkivți devine aproape tăcut. Într-o casă ori alta mai îndepărtată se aprind lumini slabe în ferestre, iar peste sat coboară aceeași liniște care pare să îl însoțească în fiecare zi. Dar în spatele acestei liniști există oameni care încă își lucrează grădinile, își îngrijesc casele și își așteaptă copiii plecați departe. Poate că adevărata dramă a satelor mici nu este doar depopularea, ci felul în care dispar încet, aproape fără zgomot. Iar adevărata lor putere stă în oamenii care continuă să rămână, chiar și atunci când totul pare că îi impune să plece.
Șișkivți nu mai seamănă cu satul de altădată. Dar încă respiră. Încă rezistă. Și, poate cel mai important, încă nu vrea să moară.
sursă foto: Suspilne /satul Șișkivți
Leonid Parpauț
