Dacă zilele trecute publicam câteva versuri din anii de adolescență ai marelui poet bucovinean Ilie Motrescu, acum propunem atenției cititorilor câteva poezii pline de durere și de presimțirea unui destin tragic, ca și cum poetul ar fi simțit că tinerețea sa urma să fie întreruptă mult prea devreme.
Nu întâmplător, el repeta adesea versul: „Tinerețea mea, ah, tu, sanie pe cărări de nea și pierzanie”. Nicăieri în manuscrisele sale nu am găsit aceste cuvinte, însă frații și sora poetului de la Crasna, trecuți între timp și ei pe tărâmul neîntoarcerii, mi le-au amintit nu o singură dată.
Astăzi propunem atenției cititorilor câteva poezii din volumul „Hora vieții” – acea horă pe care poetul nu a mai apucat să o joace până la capăt, dansul vieții sale fiind întrerupt brutal de cerberii unor vremuri de tristă amintire.
Datoria noastră, iar pentru mine și o datorie personală, este să ducem mai departe făclia dragostei de neam aprinsă de poetul-martir din nordul Bucovinei, regretatul și atât de talentatul Ilie Motrescu.
Eleonora Schipor
Hora vieții
Aici ne întâlnim,
În preajmă și-napoi
sunt timpurile duse
și vremile de-apoi.
Iar noi, feciori și mame,
prieteni și dușmani,
întindem hora vieții
pe-un țărmure de ani.
Ne revedem în grabă,
din goana veșniciei,
și ne iubim sau batem
o urmă să rămâie.
Puterea vieții fierbe
în clocot spumegând!
De-odată-ntoarcem ochii
și vrerile-n pământ.
Ne ducem…
– Cale bună, bărbatule voinic!
– Din darurile voastre n-am moștenit nimic.
– Să ne-auzim de bine, flăcăule frumos!
– Vă mulțumesc de moarte, petreceți sănătoși.
Baladă târzie
Tot mai des mă întârzii
prin golite-mpărății,
unde-s fagii arămii,
pe poteci rupte, abrupte,
sărutând urme de ciute,
ciutele, ciulitele
și năpăstuitele.
La o cumpănă de gând,
la un prăvăliș de cale,
mă îndemn nătâng la vale,
către ape ruginii…
Apa-i rece, umbra-i sumbră,
chipul meu nu are umbră,
nu mă văd, nu mă aud,
gândul vechi mi-i tot mai crud:
să-mi sugrum,
să-afurisesc
păsul ce nu-l mai sfârșesc.
– Curmă-te, bradule,-odată
de la cetină de sus,
să sfârșesc ce n-am de spus…
Asurzit de voci străine
Fulguie pieziș, arar,
ici și colo câte-o pană,
pe căciula mea de blană,
pe tejghea, pe trotuar.
Vremile vântoasei albe.
E decembrie-n putere.
În curând, zăpezi și friguri,
n-o să-mi deslușesc nici chipul
printre arbori, printre ziduri.
Vinețiu voi fi ca steaua.
N-am să-mi mai aud nici pașii
și nici inima din mine.
Despărțit de-ai mei puținii,
voi petrece cu străinii.
Asurzit de voci străine.
Iar vifornița ne-ncruntă,
iar pustiul suflă-n vatră
și mă chinuie-o părere
să mă fac soclu de piatră.
Să-mi retrag umbra-n tăcere.
Pentru că mi-i zborul…
Pentru că mi-s falnic
și înalt ca uliul,
mă țintesc vrăjmașii
și mă cer pizmașii.
Pentru că mi-i zborul
neatins ca slava,
vânătorul pizmaș
își încarcă țeava.
Pentru că mi-i vrerea
ne-ndurată-n toate,
vor să mă doboare
focuri detunate.
Pentru că mi-i gândul
spornic și frumos,
câinii incisivi
mă adastă jos.
Să mă aibă-n gheare,
să mă aibă-n guri.
– Lume pizmăreață,
chiar ai să te-nduri?
Rugăciune
Rogu-mă, sfinte Părinte,
ruga mea cea mai fierbinte,
să te-nduri a-mi da și mie
o făclie din tărie
pentru vremea ce-o să-mi vie.
Rogu-mă, sfinția ta,
să mă miluiești cu o stea,
să-mi ardă, să pot vedea
când voi fi a mă pleca
peste neființa mea.
Când va fi a mă sfinți
fără tine într-o zi,
când va fi ca să cobor
treptele din viitor,
să alunec,
să mă-ntunec.
Lui Barbu Lăutaru
Străbunii l-au avut neîntrecut
maestru de tarafuri populare,
din poale de Carpați și pân’ la mare
colindător cu doina l-au știut.
El ne-a cântat atâtea reverii,
neîntrecutul Barbu Lăutaru,
când închinau boierii cu paharul,
cobzaru-i adăpa cu ciocârlii.
Iar de veneau străinii să ne fure
și pâinea, și surorile, și frații,
cobzarul se-nfrățea cu răsculații
și-și preschimba arcușul în secure.
Bătrânul lăutar nu ne mai cântă
ca-n alte vremi din cobză și vioară.
Romanța lui pustie și amară
doar în trecut de neguri se frământă.
Tu, Barbule, ce-ai întrecut pe Liszt,
mai vino de ne cântă vreo baladă.
Urmașii tăi acuma să te vadă,
ce staroste ai fost și ce artist.
Ilie Motrescu
BucPress
