La 10 septembrie se împlinesc 107 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Saint-Germain-en-Laye, unul dintre documentele care au reorganizat Europa după Primul Război Mondial și au consacrat juridic destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Pentru Bucovina, tratatul a reprezentat un pas decisiv spre recunoașterea internațională a unirii cu România. Negocierile de la Conferința de Pace nu au vizat însă doar statutul provinciei, ci și o problemă mult mai complicată: unde urma să fie trasată noua frontieră.
La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală a Reședinței Mitropolitane din Cernăuți, votase „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Actul politic de la Cernăuți trebuia însă confirmat pe plan internațional, iar problema Bucovinei a ajuns în 1919 pe masa Conferinței de Pace de la Paris.
Potrivit unui studiu al istoricului Daniel Hrenciuc, publicat în „Analele Bucovinei”, la 1 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu a cerut Consiliului Suprem ca Nistrul să constituie frontiera României în Bucovina și Basarabia. România revendica astfel Bucovina în limitele istorice asumate prin hotărârea de la Cernăuți.
Proiectul american împărțea Bucovina
Una dintre cele mai interesante etape ale negocierilor a fost opoziția inițială a delegației Statelor Unite față de includerea întregii Bucovine în România.
Potrivit istoricului Constantin Ungureanu, într-un studiu publicat în 2019 în „Analele Bucovinei”, la 21 ianuarie 1919 delegația americană a elaborat un proiect care împărțea Bucovina în două regiuni pe criterii în principal etnice. Linia propusă trecea la aproximativ o milă nord-vest de Cernăuți, orașul urmând să rămână României.
Proiectul a fost discutat în Comisia pentru delimitarea frontierelor la 8 februarie. Dacă această variantă ar fi devenit definitivă, o parte importantă din nordul și nord-vestul provinciei istorice ar fi rămas în afara României. Studiul lui Constantin Ungureanu arată că, după alte negocieri purtate fără participarea reprezentanților români, principiul divizării Bucovinei a fost acceptat de Consiliul Suprem al celor Patru Puteri la 21 iunie 1919.
Experții români pentru problemele Bucovinei, Nicu Flondor și Alexandru Vitencu, au întocmit atunci un memoriu în care au argumentat, din perspectivă istorică și economică, pentru menținerea nord-vestului provinciei în cadrul României. Ei susțineau inclusiv existența unor vechi comunități răzeșești din valea Ceremușului și de la nord de Prut și acceptau doar posibilitatea unei rectificări limitate în zona montană Putila.
Disputa arată că recunoașterea Bucovinei în hotarele revendicate la Cernăuți nu fusese, în primele luni ale Conferinței de Pace, deloc garantată.
De ce și-au schimbat americanii poziția
Situația s-a modificat în vara anului 1919. Aceleași cercetări publicate în „Analele Bucovinei” arată că reprezentanții americani și-au reconsiderat poziția după ce au constatat că teritoriul din nord-vestul Bucovinei aflat în discuție nu era revendicat de Polonia.
În aceste condiții, s-a propus ca bazinul Ceremușului să rămână României, iar Polonia să primească doar o mică zonă din extremitatea nord-vestică. Motivul era în primul rând unul practic: pe acolo trecea calea ferată care lega localitățile galițiene Colomeea și Zaleszczyki, iar noile frontiere nu trebuiau să întrerupă această conexiune.
Consiliul Suprem a luat o decizie în acest sens la 1 august 1919, însă delegația română urma să fie informată oficial asupra traseului frontierei după clarificarea raporturilor privind tratatul cu Austria.
Ce spunea, de fapt, Tratatul de la Saint-Germain
Tratatul de pace dintre Puterile Aliate și Asociate și Austria a fost semnat la Saint-Germain-en-Laye, lângă Paris, la 10 septembrie 1919.
Pentru Bucovina, textul esențial era articolul 59. Potrivit textului tratatului, publicat și în colecțiile juridice ale Organizației Națiunilor Unite, Austria renunța, în favoarea României, „la toate drepturile și titlurile” asupra acelei părți a fostului Ducat al Bucovinei care urma să se afle în interiorul frontierelor României, frontiere ce urmau să fie stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.
Tratatul consfințea renunțarea Austriei la drepturile sale asupra Bucovinei în favoarea României, dar nu fixa în articolul 59 traseul exact al frontierei nordice. Această delimitare rămânea în mâinile marilor puteri.
Mai există o precizare importantă. România nu a semnat tratatul la 10 septembrie 1919, alături de celelalte puteri. Bucureștiul avea obiecții atât față de anumite prevederi privind protecția minorităților, pe care le considera o ingerință în suveranitatea statului, cât și față de modul în care erau abordate unele probleme teritoriale.
După noi negocieri, generalul Constantin Coandă, reprezentantul României la Conferința de Pace, a semnat tratatul cu Austria la 10 decembrie 1919, odată cu tratatul privind minoritățile. Acest moment este confirmat și în sinteza documentară publicată de AGERPRES.
Clemenceau anunță frontiera Bucovinei
La numai câteva zile după semnarea României, problema frontierei a fost tranșată.
La 18 decembrie 1919, Consiliul Suprem al Puterilor Aliate și Asociate a decis traseul frontierei dintre România și Galiția Orientală în sectorul Bucovinei. Patru zile mai târziu, la 22 decembrie, președintele Conferinței de Pace, Georges Clemenceau, i-a comunicat oficial premierului român Alexandru Vaida-Voevod hotărârea.
Documentul este publicat de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară al Ministerului Apărării Naționale.
Frontiera pornea din talvegul Nistrului, dintr-un punct situat la aproximativ doi kilometri în aval de Zaleszczyki – actualul Zalishchyky – și continua spre sud-vest până la întâlnirea vechii limite administrative dintre Galiția și Bucovina cu limita districtelor Horodenka și Sniatyn, la aproximativ 11 kilometri sud-est de Horodenka. De acolo, frontiera urma vechea limită administrativă dintre Galiția și Bucovina, până la întâlnirea acesteia cu vechea frontieră dintre Ungaria și Galiția.
Explicația oferită chiar de Clemenceau este extrem de relevantă. Consiliul Suprem, scria el, menținuse Bucovina, pe care o recunoștea ca aparținând României, „în integritatea teritoriului său istoric”, cu excepția unei mici rectificări considerate necesare pentru ca noua frontieră să nu taie legătura feroviară dintre Horodenka și Zaleszczyki.
Cinci sate au rămas temporar în Polonia
Această „mică rectificare” avea totuși consecințe concrete pentru câteva localități bucovinene.
Potrivit unei cercetări publicate în „Analele Bucovinei”, cinci sate din extremitatea nord-vestică a Bucovinei – Babin, Creșceatic, Luca, Prelipcea și Zveneacin – au rămas inițial în afara României și au fost atribuite Poloniei din considerente legate de infrastructura și comunicațiile feroviare.
Problema nu s-a încheiat în 1919. În perioada interbelică a funcționat o comisie mixtă româno-polonă pentru delimitarea frontierei, iar la 26 ianuarie 1928 s-a convenit ca cele cinci localități să revină României.
O frontieră care avea să existe doar două decenii
Soluția rezultată din negocierile de la Paris a făcut ca aproape întreaga Bucovină istorică, inclusiv Cernăuțiul și bazinul Ceremușului, să se afle în cadrul României interbelice. După soluționarea diferendului cu Polonia privind cele cinci localități, frontiera urma în mare parte vechea delimitare administrativă dintre Bucovina habsburgică și Galiția.
Această ordine teritorială avea însă să dureze numai două decenii. În iunie 1940, în urma ultimatumurilor sovietice adresate României, URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și, dincolo de revendicarea formulată inițial, Ținutul Herța. După cel de-al Doilea Război Mondial, nordul Bucovinei a rămas în cadrul RSS Ucrainene, iar din 1991 face parte din Ucraina.
Privit după 107 ani, Tratatul de la Saint-Germain spune astfel și o poveste mai puțin cunoscută despre Bucovina. La Conferința de Pace nu s-a discutat doar dacă unirea decisă la Cernăuți în 1918 avea să fie recunoscută internațional. Timp de luni întregi s-a negociat și dacă Bucovina urma să rămână aproape integral în vechile sale hotare și pe unde, concret, avea să treacă noua frontieră de nord.
BucPress
