Regiunea Cernăuți: În memoria prietenului căzut pe frontul din regiunea Donețk  au organizat un turneu de fotbal

În satul Rarencea din cadrul comunei Mahala, regiunea Cernăuți, prietenii lui Dmîtro Grabko, căzut pe front, au inițiat un turneu de fotbal – în ziua de naștere a prietenului lor, care și-a pierdut viața la doar 26 de ani. Înainte de declanșarea războiului, a fost portarul echipei de fotbal “Rarencea” și antrena copii, informează audiovizualului public Suspilne Cernăuți. Dmîtro a murit în apropierea orașului Bahmut. O rachetă lansată de inamicul rus a lovit mașina în care se întorcea de la o misiune de luptă. Era operator de drone…

Vasîli Grabko, tatăl militarului: ”Astăzi ar fi împlinit doar 26 de ani, dar atunci avea 25 de ani. Și-a pierdut viața cu o lună înainte de ziua lui de naștere, cu o lună… El, cum se spune, a trăit o viață scurtă, dar calitativă… Pentru că, în viața lui, cu siguranță a făcut mai mult decât eu în viața mea.

Nu știu când s-a dus  la război, pentru că nu voia să spună nimic. El a trecut prin rotație și eu nici nu știam. Înțelegeți… nu spunea nimic. Ba că e în apropierea Kievului și totul e în ordine…

Înainte de război, el și-a fracturat piciorul și timp de 3 luni a avut piciorul în ghips, chiar în momentul în care s-a întâmplat totul în ziua de 24, el a mers și și-a scos ghipsul singur, deși trebuia să-l poarte. Mai avea o săptămână sau două să-l poarte. Și doctorul l-a rugat să prelungească concediul medical, iar el a refuzat categoric, deoarece nu putea să ajute militarii…

El are armată, a făcut serviciul militar în termen și aceasta a fost viața lui… Spunea că are acolo camarazi care îi spuneau: “Iată, toți sună unul altuia… la la telefoane… Ce faci? Ai plecat, nu-i așa? Te-ai mobilizat. Unul i-a spus că a fost la centrul de recrutare și l-au respins… Altul spunea că a fost de două ori deja, – ”nu m-au luat și din a treia încercare m-au luat deja ca instructor în Garda Națională Cernăuți”. Și așa a ajuns în Garda Națională. Apoi a spus că nu va aștepta aici, nu vrea așa ceva, pentru că fiecare mamă are un fiu și fiecare mamă prețuiește aceasta… A spus că se due să apere țara… El a fost operator de drone, lansări, erau misiuni de recunoaștere. Aceasta era viața lor de acolo…

Nu l-am văzut niciodată întristat în viața lui, avea mereu un zâmbet pe buze, mereu. Avea mulți prieteni, foarte mulți. El îmi spunea: “Tată, nu-ți poți imagina câți prieteni am. Am foarte mulți prieteni… i-am văzut pe toți acești prieteni la înmormântarea lui. Toți prietenii au venit să-l însoțească pe ultimul drum.

El avea foarte multe planuri înainte de invazia pe scară largă, avea planuri mărețe. Vroia să deschidă propria vulcanizare, lucra la montarea roților și era un băiat foarte harnic. Orice făcea, era muncitor, el putea face totul. Oamenii care învățau într-o lună nu puteau face ceea ce el făcea acolo în două zile.

Din spusele băieților… ei se întorceau de la o misiune de luptă și o racheta i-a prins, au explodat în mașină. Și atît a fost să fie…  Erau șase oameni în mașină, trei au supraviețuit, iar ceilalți, care erau în spate, el și prietenul său Marek și încă un Dmâtro  au murit. Toți tineri băieți, toți. Noi știam că nu mai este viu… Dar totuși, nu am crezut, pentru că exista informația că trei sunt în viață și trei sunt morți… I-am spus cândva “Dima, de ce ai făcut tatuajul acesta?” Nu-mi plăceau niciodată tatuajele, iar el mi-a răspuns: “Tată, îmi place, să fie…”  Și așa…  l-am recunoscut după acel tatuaj”.

Maria Gliva, sora lui Dmîtro Glavko: ”Acum port tricoul lui, căciula lui. În trecut, el mereu îmi spunea: “Mașa, de ce porți hainele  mele?” În acel an, la o zi de naștere, prietenii lui i-au dăruit acest tricou și acum va fi talismanul meu, tricoul lui, lucrurile lui. Chiar și astăzi, când l-am îmbrăcat, așteptam ca cineva să-mi spună: “Mașaka, de ce ai luat lucrurile mele?” Îmi lipsește foarte mult, foarte mult… știți, există lucruri pe care nu le poți împărtăși cu soțul sau părinții, dar cu el puteai împărtăși totul. Și el era sprijinul meu principal în ultimul timp. Astfel de oameni ca el, cred că nu am mai întâlnit până acum. Nu știu cum să transmit asta mai târziu fiului meu, pentru că vreau ca el să semene cu el. Să aibă aceleași trăsături, dorința de libertate, de dreptate, hotărât..  Dorința de a înțelege ceea ce vrei și să nu ai frică de cineva…

Victor Sorocean,  prieten: ”Această idee mi-a venit după înmormântare, ne-am adunat cu echipa noastră, am făcut o tradiție după fiecare meci al nostru, mergem la cimitir acolo și toți am hotărât împreună  să organizăm un astfel de turneu de ziua lui de naștere. Să facem acest turneu anual.

Era un prieten foarte bun, oricine s-ar fi adresat lui, el încerca să ajute pe toată lumea… A fost chiar o situație în care și-a fracturat piciorul la fotbal. Trebuia să rămânem cu copiii și el spunea “Hai să rămân eu”, venea la noi și stătea cu copiii, chiar cu piciorul în ghips”.

Vitalii Sorocean, antrenor: ”Dmîtro era unul dintre cei mai buni portari ai noștri, tânăr, ambițios. Îi plăcea să antreneze copiii, îi aduna și-i antrena… El singur, fără nicio compensație financiară, în timpul său liber. A plecat din primele zile în locul unde anterior a servit, în Garda Națională. Ei aveau baza aici și acum jucau fotbal și prietenii lui cu care a servit, el a început serviciul aici, ca voluntar în Garda Națională, și a avut parte de multă instruire, ca medic, operator de drone și a plecat de aici din proprie inițiativă. Am vorbit de multe ori cu el în primele zile ale lunii mai direct pe front, aveam planuri să vină și să jucăm fotbal împreună… Aici… Din păcate, nu am avut ocazia să jucăm …”