Odată cu prăbușirea sistemului totalitar, românii din Ucraina au sperat că vor veni schimbările pe care le-au așteptat de-a lungul anilor, care se anunțau a fi benefice întregii societății. Și aveam motive pentru a crede în aceste schimbări. În zorii independenței, autoritățile erau cu mult mai indulgente față de minoritățile naționale, care au suportat neagra perioadă a comunismului cu nu mai puține traume comparativ cu etnia titulară, poate chiar mai multe. În cazul nostru e suficient să amintim că cca. ¾ din cele peste 100.000 de victime deportate de regimul stalinist din actuala regiune Cernăuți și rămase în siberiile de ghiață au fost țăranii noștri români.
Actele Kievului de după 1991 în domeniul protecției minorităților în general și privind educația, în special, promiteau o nouă relație stat-minorități. Amintim aici doar trei: Apelul Radei Supreme a Ucrainei către cetățenii Ucrainei de alte naționalități (din 28 august 1991), Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina (din 1 noiembrie 1991) și Legea minorităților naționale (1992). În Apel, printre altele, se specifica faptul că „de acum înainte se deschide o eră nouă în dezvoltarea relațiilor interetnice în Ucraina. Prezidiul Radei Supreme a republicii își asumă răspunderea că declararea independenței Ucrainei nu va duce nicidecum la lezarea drepturilor persoanelor, indiferent de naționalitate”.
Cadrul legislativ ucrainean dădea semne de deschidere spre multiculturalism și reașezarea pe o temelie mai sănătoasă a relațiilor interetnice. Iar tratatul politic de bază ucraineano-român din 1997 consolida speranțele comunității. Apropo, la pct. 5 din art. 13, tratatul stipula că „Părțile contractante reafirmă că persoanele sus-menționate (aparținând minorității române din Ucraina și ucrainene din România – n.n.) au dreptul să fie instruite în limba lor maternă, într-un număr necesar de școli și instituții de stat pentru învățământ și specializare, situate ținând seama de răspândirea geografică a minorităților respective”.
Realitățile ulterioare au demonstrat însă cu totul altceva. Speranțele comunității s-au spulberat, iar adevăratele intenții ale Sistemului deveneau din ce în ce mai clare odată cu trecerea anilor, ajungând să ne cerșim drepturile din poartă-n poartă, cum spunea poetul. Drept urmare a reformelor, contrareformelor și pseudoreformelor din cei 33 de ani de independență a statului ucrainean ni s-au redus la jumătate școlile cu predare în limba română, iar limba română în ansamblul ei este tot mai strâmtorată de furcile caudine ale autorităților. Parcă sunt două lumi paralele: pe de o parte mai-marii zilei nu contenesc să facă declarații politice despre cât de bine ne merge nouă, românilor, iar pe de altă parte – simțim tot mai tare acțiunea „benefică” a șenilelor ucrainizării forțate. Dacă până mai adineauri atacurile erau fățișe și frontale, acum vectorul european constituțional și dorința de integrare în spațiul civilizațional vestic îi obligă pe politicieni să-și mai coafeze acțiunile.
Dar oricât de mult s-ar strădui să-și mascheze adevăratele intenții, fondul politicii lor rămâne mereu același, nu se schimbă deloc. În orice parte ai întoarce privirile, vei vedea ițindu-se de după cortina jonglărilor birocratice vicleșugurile laboratoarelor care parcă speial sunt angajate să cioplească metodic din identitatea românească. Unii ar fi înclinați să creadă că sunt niște exagerări ale unor cinovnici, dar acțiunile concertate ale acestor cinovnici dezmint această ipoteză.
Pentru a obține cât mai repede posibil disoluția noastră identitară este pus în mișcare un întreg arsenal de metode și mecanisme, care mai legale, care mai puțin legale. Culmea este că nici războiul nu i-a oprit pe vajnicii ideologi să-și tempereze asaltul asupra fundamentelor prin care (încă) mai supraviețuiește comunitatea noastră Se pare că niciun argument nu mai contează pentru Sistemul care și-a propus să-i omogenizeze etnic pe toți. Nu contează nici sprijinul necondiționat al României în actialul conflict, nici faptul că românii noștri luptă (dar și mor) cu sutele pe frontul din Est, alături de ucraineni, nici suferințele războilului, pe care le suportăm cu toții în mod egal etc. În ultima perioadă a devenit deja o „tradiție” a politichiei ucraineane să rezolve de pe poziții de forță problemele identitare ale altor etnii, chiar dacă încearcă să mai îndulcească oarecum climatul politic (mai mult pentru mesajul public) cu întruniri comune, conferințe, simpozioane și…vorbe, vorbe, vorbe…
Școala și Biserica rămân a fi principalele ținte ale Sistemului. După ce prin înfăptuirea părtinitoare a reformei administrativ-teritoriale ni s-au desființat raioanele cu populație majoritară românească, marginalizării regionale alăturându-se noua marginalizare raională, după ce ni s-a luat abuziv prima biserică, după ce ni se refuză să avem măcar o grădiniță românească la Cernăuți, binefăcătorii comunității noastre au purces la distrugerea sistemului educațional. Să ne amintim de declarația ex-ministrului Kuleba, care susținea sus și tare că art. 7 din noua Lege a Educației (2017) este perfect și a fost adoptat … în interesul minorităților, pentru integrarea acestora în societate. A trebuit să intervină Comisia de la Veneția, o serie de state și Uniunea Europeană pentru a convinge Kievul că legea nu este nici pe departe perfectă și că Ucraina trebuie să-și revizuiască atitudinea. Și aceasta întrucât „protecția minorităților naționale și drepturilor și libertăților aparținând acestora face parte integrantă din protecția internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie domeniu de cooperare internațională”, după cum e fixat chiar în art. 1 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale. Numai că, odată declanșată cu toată puterea mașinăria ucrainizării forțate a educației își produce efectele. Amintim aici adresa Inspectoratului Școlar al regiunii Cernăuți din 2023, prin care li se cera școlilor cu predare în limba română să prezinte urgent lista materiilor care se vor preda în limba ucraineană. Fară să aibă rabdarea clarficării definitive a situației, o serie de directori, la îndemnurile diriguitorilor, au și trecut unele materii la predarea în ucraineană, fără să consulte părinții și, deci, fără să aibă acordul acstora.
Rezultatele „integrării” școlilor cu limba de predare română în spațiul educațional ucrainean le constatăm an de an prin ucrainizarea totală sau parțială a acestora, eventual subțierea maximă a educației în limba română, dincolo de care urmează dispariția totală. Astfel, dacă în anul de învățământ 1992/1993 în regiunea Cernăuți funcționau 91 de școli cu predarea în limba omână, în 2001/2002 erau deja 83, în 2015/2016 – 63, iar în anul de învățământ 2024/2025, după cum ne-a informat Inspectoratul Școlar al regiunii Cernăuți, au rămas doar 60 (a se vedea și tabelul de mai jos). La fel de constantă este scăderea număruluii de elevi care învață în limba română. În sudul Basarabiei situația e și mai dramatică. Acolo au dispărut 20 de școli din cele 21 cu limba română de predare moștenite în 1991 de la URSS. În prezent există doar una singură, la Borisăuca.Altele 13 ale românilor din regiune au devenit bilingve, cu perspective sumbre de a-și păstra chiar și acest statut prea multă vreme.În regiunea Cernăuți au fost ucrainizate în totalitate, rând pe rând, școlile din Forosna, Stroiești, Corovia, Molodia, Camenca, Storojineț, clasele românești din Valea Cosminului. Pe cale de dispariție este și educația în limba română în școlile din Mămăliga, Marșinți, Vancicăuți, Școala nr. 2 din Noua Suliță etc.
Predarea bilingvă, un fel de cal troian al educației în limba română, clamată cu atâta patos în ultimii ani de Ministerul Educației din Ucraina a fost și este din plin folosită de Sistem pentru a înghiți puținul ce a mai rămas din școlile noastre. În manualele de istorie a Ucrainei (a se vedea Istoria contemporană a Ucrainei, clasa a 10-1, Lviv, Editura Svit, 2003, pag. 375) se înfierează politicile Poloniei interbelice de a promova bilingvismul polono-ucrainean de predare în școlile cu limba ucraineană de predare, bilingvism ale cărui consecințe sunt calificate drept „catastrofale pentru școala ucraineană”. Dar iată că, același bilingvism, de data aceasta ucraineano-român, promovat cu insistență (de regulă, fără acordul părinților), în cazul nostru, – să vezi și să nu crezi ! – este benefic. Ar fi benefic, dacă n-ar fi la fel de catastrofal, ca cel invocat de autorii manualeleor de istorie în cazul școlilor ucrainene din Polonia de altădată. Pedagogii din școlile cu pricina cunosc mai bine „beneficiile” acestui fel de bilingvism în predarea materiilor, uiar pentru a ilustra consecințele predării bilingve, după cum și a deschiderii volens-nolens a claselor paralele cu predarea în limba ucraineană din localitățile românești – subiect tabu în discuțiile cu autoritățile – reproducem mai jos datele oficiale obținute de la Inspectoratul Școlar al regiunii Cernăuți. În toate aceste școli s-a pornit de la o singură clasă cu predarea în ucraineană, iar acum avem ce avem:
- 8 clase românești cu 82 de elevi vs 14 clase ucrainene cu 273 de elevi la Mămăliga;
- 10 clase românești cu 156 de elevi vs 1 clasă ucraineană cu 16 elevi la Dranița;
- 11 clase românești cu 198 de elevi vs 10 clase ucrainene cu 143 de elevi la liceul „Ion Neculce” la Boian – Hlinița;
- 13 clase românești cu 164 de elevi vs 11 clase ucrainene cu 234 de elevi la Boian;
- 10 clase românești cu 121 de elevi vs 3 clase cu 33 de elevi la liceul din Costiceni;
- 14 clase românești cu 233 de elevi vs 5 clase ucrainene cu 67 de elevi la Tărăsăuți;
- 4 clase românești cu 32 de elevi vs 11 clase ucrainene cu 179 de elevi la Vancicăuți;
- 6 clase românești cu 70 de elevi vs 11 clase ucrainene cu 223 de elevi la liceul nr. 2 din Noua Suliță;
- 11 clase românești cu 331 de elevi vs 7 clase ucrainene cu 93 de elevi la Dinăuți;
- 6 clase românești cu 61 de elevi vs 10 clase ucrainene cu 192 de elevi la Răchitna;
- 2 clase românești cu 33 de elevi vs 10 clase ucrainene cu 222 de elevi la Marșinți;
- 9 clase românești cu 341 de elevi vs. 1 clasă ucraineană cu 19 elevi la Ropcea.
Pentru a completa dezastrul educațional în limba maternă din fostul raion Noua Suliță, promovat energic de autorități, au fost lichidate școlile cu predare în limba română din Nesfoia și Bălcăuți, acestea din urmă devenind filiale ale liceului din Mămăliga, unde predarea se efectuează, în cea mai mare parte, în limba ucraineană, cu toate că populația românească din aceste localități constituie peste 95 %. Amintim aici că este a doua oară când consiliul local Mămăliga desființează aceste școli, după o altă tentativă, taxată în 2017 de instanța supremă de contencios administrativ, prin anularea acelei hotărâri.
În mod evident, fostul raion Noua Suliță, a fost ales ca un poligon de deznaționalizare și datorită factorului moldovenist, populația de aici fiind considerată – prin moștenire de la sovietici – ca moldoveni, adică altceva decât restul populației românești din regiunea Cernăuți. De remarcat și faptul că niciun responsabil de învățământ din cadrul primăriilor acestui fost raion nu cunoaște limba română. Vom observa că, arsenalul pus în mișcare pentru ucrainizarea forțată a școlilor nu are nimic de a face cu buna-credință și onestitatea față de o minoritate națională, pentru ca mai târziu lucrurile să fie prezentate – nici mai mult nici mai puțin – decât a fi voința părinților.
La situația și așa precară a educației în limba maternă mai recent s-a adăugat o altă lovitură – prin reforma în derulare a rețelei școlare și de înființare a liceelor, conform organigramei administrației regionale. Fără a intra în detaliile reformei, necunoscute deocamdată prea bine nici celor care o promovează, mă voi referi la un caz ce frizeză absurdul, și anume la refuzul administrației regionale Cernăuți de a înființa un liceu românesc pentru toate localitățile românești din Valea Siretului (Carapciu, Iordănești, Suceveni, Cupca, Bahrinești). Tocmai aceasta rezultă din răspunsul Alionei Atamaniuk, șef-adjunct al administrației regionale de stat Cernăuți trimis celor doi primari (din Carapciu și Suceveni), și celor șase directori de școli din cele cinci localități, la rugămintea de a deschide un liceu românesc în Carapciu. În schimb, se propune deschiderea unor clase cu limba română de predare în liceele cu predare în limba ucraineană din Storojineț, Hliboca și Pătrăuții de Sus.
Eliminarea învățământului liceal din Valea Siretului, cea mai românească zonă din regiunea Cernăuți, și „integrarea” lui în liceele cu predare în ucraineană nu este deloc întâmplătoare; mai degrabă e o diversiune decât un proiect educațional sănătos. Refuzul administrației regionale de a înființa un liceu românesc la Carapciu este cu atât mai de neînțeles în condițiile în care această instituție de învățământ este cea mai performanță dintre cele cu limba română de predare din Ucraina, având frumoase tradiții de decenii la rând. Concludente sunt măcar două exemple : la punctajul acumulat în timpul bacalaureatului de anul trecut (2023) actualul liceu „Mihai Eminescu” din Carapciu s-a plasat pe locul 3 în regiune și 12 în Ucraina (din peste 13.000 de școli); totodată, din cei cca. 2600 de absolvenți ai școlii medii, iar mai apoi ai liceului din Carapciu cca.1600 (sau 62,5%) sunt și absolvenți de studii superioare.
Sau, de exemplu, de ce oare ar trebui ca toți viitorii liceeni ai școlilor cu limba română de predare din Mahala, Ostrița și Coteni să fie „integrați” la liceul cu limba ucraineană de predare din Rarancea vecină ? La fel, din ce motive liceenii boinceni ar trebui să facă naveta la Cernăuți, pentru a fi „integrați” în liceele cu predare în ucraineană din oraș ? Sau de ce oare liceenii celor trei instituții de învățământ cu limba română de predare din Crasna ar trebui să fie transportați la liceul cu predare în limba ucraineană din Pătrăuții-de-Sus ? Această nouă găselniță, de integrare prin asimilare, este potrivnică literei și spiritului obligațiilor internaționale ale Ucrainei și trebuie respinsă ca atare.
Mai sus am văzut deja care este finalul predării bilingve și al claselor paralele. Or, clasele cu limba de predare română din cadrul unităților de învățământ cu predare bilingvă niciodată n-au fost, nu sunt și nu vor fi pe picior de egalitate cu clasele în care se predă în ucraineană, motivele fiind foarte diverse, unele la vedere, altele mai voalate. Astea oare ne dorim și noi? Lipsa unui dialog constructiv între autorități și comunități este vizibilă. Sperăm ca acest proiect al administrației regionale Cernăuți să nu facă parte din faza „ucrainizării ofensive” (în continuarea celei „blânde”) recent anunțate, cu mult patos, de către Taras Kremini, ombudsmanul pentru protecția limbii ucrainene. Daca ar fi așa, se încadrează perfect la metodele interzise de cadrul european de protecție a minorităților naționale, parțial agreat și de legislația Ucrainei, dar și de obligațiile internaționale ale acesteia. Ar fi bine ca tocmai acum să-și spună cuvântul mai pronunțat directorii, profesorii, primarii, părinții, dar și – de ce nu? – mediul asociativ, în special Asociația Cadrelor Didactice de Etnie Română din Ucraina, dar și Consiliul directorilor școlilor cu predare în limbile minorităților naționale, de pe lângă Inspectoratul Școlar al regiunii Cernăuți. Sperăm să nu fie ignorate hotărârile consiliilor locale Ciudei, Crasna, Suceveni, Carapciu, dar și altora, în competența cărora și intră înființarea noii rețele de licee.Trebuie să pledăm cu toată tăria pentru înființarea de licee cu predarea în limba română anume în localitățile românești !
Nu există alternativă dialogului. Autoritățile trebuie să învețe mai bine arta de a-i auzi pe ceilalți. Cu cât mai puternic autoritățile vor înțelege că dreptul forței ar trebui să cedeze în fața forței dreptului, dar și a bunului simț, cu atât mai mult vom avea de câștigat cu toții, indiferent de actorii dialogului. Se impune să le amintim autorităților ucrainene cu mai multă pregnanță că dintre vecinii pe acre îi are, România și românii au dovedit faptic că sunt prietenii nr.1 ai Ucrainei.E timpul ca și Ucraina să-și adapteze politicile față de comunitatea românească la noile condiții și să renunțe la practicile de tratare a noastră ca o minoritate a cărei țară înrudită încă ar mai fi dușmanul nr.2, după cum dădeau rezultatele unui sondaj sociologic din Ucraina anului 2011. Nu li se pare oare mai marilor zilei că a venit timpul să-și schimbe atitudinea și comportamentul ? Cel puțin față de comunitatea românească.
