Context
O discuție despre Ciprian Porumbescu (14.X.1853-6.VI.1883) nu poate avea loc fără a invoca narativul național în care el pare definitiv fixat. Din păcate, nu pentru cele unsprezece săptămîni de temniță, de care aproape nimeni nu mai știe nimic, ci pentru cîteva compoziții muzicale instrumentalizate de ideologia comunistă. Dar trebuie precizat răspicat: folosind cuvîntul „detrunchiat“ într-o telegramă în care se solidarizau cu serbările de la Iași, din octombrie 1877, prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la asasinarea domnitorului Grigore Ghica Vodă, cinci tineri studenți (Ciprian, de fapt, tocmai absolvise teologia) riscaseră cinci ani de închisoare.
În fond, dacă ar avea nevoie de o apărare, în favoarea lui Ciprian pot fi aduse cîteva argumente de context. Pe de o parte, Colecțiunea de cîntece sociale pentru studenții români, publicată la Viena, în 1880, cuprindea nu doar Cîntecul gintei latine, Cîntecul tricolorului, Imnul unirii, Inimă de român, ci și Hai să ciocnim, Anacreon cînta să bem ori Pîn’ era cioroaica barză. Nu e vorba, așadar, doar de cîntece naționale, ci și de cîntece de petrecere. Pe de altă parte, societățile academice (a se citi studențești) aveau în epocă o vie activitate, iar la Viena, la România Jună (la al cărei Almanah își trimisese Eminescu spre publicare, în 1883, Luceafărul; în arhivele ei, manuscrisul s-a păstrat, se pare, pînă în 1916), întîlnirile studenților se derulau după un scenariu cu care Ciprian se obișnuise deja la Cernăuți. Pentru că a compune era chiar forma sa de existență genuină, dînd frîu unei libertăți care spărgea convențiile, Ciprian se elibera de obsesii, constrîngeri, rutină protocolară, fiind în același timp un animator al vieții studențești. În jurul său, totul căpăta viață. Dacă e să fim foarte riguroși, spiritul național care a dus la Unirea din 1918 s-a născut chiar în inima imperiului, la Viena. Ideea Serbării de la Putna, din 1871, aici s-a întrupat. În 1879, cînd ajunge la Viena, Ciprian știa prea bine ce înseamnă să fii membru într-o societate academică, căci imediat după înființarea Universității „Franz Iosif“, în 1875, la Cernăuți, studenții români fondaseră propria Societate, Arboroasa (o făcuseră și studenții germani sau evrei). Important de știut că, prin Th. V. Ștefanelli, care terminase de curînd studiile la Viena, societatea descindea direct din vieneza Românie Jună. Dar în 1877, odată cu întemnițarea celor cinci tineri, arhiva Arboroasei e confiscată și societatea, desființată. În ce-l privește, Ciprian spera că, mai ales după ce fuseseră achitați (procesul, cu jurați, a durat trei zile, iar pledoaria avocatului Iosif Rott, figură marcantă a Partidului Național German, a fost nu doar memorabilă, ci și decisivă), un recurs ar fi putut duce la reabilitarea ei. Nu s-a întîmplat așa. „Mămăligarii“ de români, cum spune într-o scrisoare, erau prea mulțumiți cu viața în imperiu; a vorbi românește ajunsese să fie o rușine, iar peste ani, un boier român – în Imperiu era baron – îi reproșează lui Carol I că, venit la Cernăuți, le vorbește românilor în română, și nu în germană. Dar pe ruinele Arboroasei (de fapt, în descendența ei), studenții români înființează Junimea. Deși nu-i imposibil ca, urmare a legăturii lui Ștefanelli cu Eminescu, denumirea să aibă legătură cu omonima societate ieșeană, dovezi în acest sens nu există. Nu era decît o „societate academică“, destul de radicală în păstrarea identității naționale.
Cei cinci tineri arboroseni, abia iesiti din temnita
Iată deci contextul. Iar serbările (după model german, cnaipele) pe care le organizau – notabilitățile și personalitățile orașului, inclusiv profesorii de la Universitate, teologii participau la ele – nu erau doar prilejul unor momente solemne, cu discursuri, conferințe, recitări, coruri etc., pe teme nu o dată naționale, ci conțineau și o parte, care se întindea de obicei mult după miezul nopții, mai liberă și neconvențională. Aici Ciprian era în largul său. În puternica atmosferă de aculturalizare a românilor din Bucovina, trăia intens sentimentul unei identități pierdute, deși nu-i imposibil ca strămoșii pe linie paternă să fi fost polonezi. Mama, în tot cazul, o Klodnițchi, era poloneză. Cu siguranță, în familie se vorbeau frecvent germana și poloneza; el știa și ucraineană, puțin idiș, indiscutabil latina, căci în latină comunică cu un bătrîn zipser în creierul munților. De scris, jurnalul și-l scrie în germană, ca și, pînă hăt tîrziu, scrisorile către cei de-acasă; se pare că sora și fratele scriau mai bine în germană decît în română. Și, în acest context, spiritul național nu-l orbește. Și exemplul pe care-l avem la îndemînă e cu adevărat tare.
Un manifest pe o ciornă
Pe o foaie datată 15 noiembrie 1878 și identificată de Leca Morariu (citatele care vor urma sînt preluate din monografia sa Iraclie și Ciprian Porumbescu, 1986), Ciprian notează că, pentru cîntăreții de la catedrala cernăuțeană, „un Dufay, Ockeghem, Josquin, Orlando Lasso, Fink, Stolzer, Palestrina și cum se mai cheamă înnobilatorii maeștri ai artei muzicale“ n-au existat. Într-o stare de febrilitate, nemulțumit, dacă nu cumva furios și revoltat, avea să continue: „În zadar au viețuit și muncit un Händel, Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven pentru catedrala noastră. […] Aici muzica a încremenit în stadiul unei simple practice, care vegetează mecanic și, cu toate sirenele lui și harpele cele dulci ca mierea, nu vrea să prospere. În catedrala noastră, muzica a încetat a fi știință, artă. Aici muzica bisericească și cîntarea rituală au rămas cam în stadiul pe care l-au avut pe timpul încreștinării noroadelor. […] Pe cînd în Occident, prin orgă și magistrale compoziții ale unor celebri muzicieni, o întreagă lume de sunete și de efecte sonore vibrează în sfintele bolți și ideea muzicală se înalță în văzduh, catedrala noastră, de cele mai multe ori se articulează de către niște aproape complet ignoranți într-ale muzicii, o behăială, văicăreală și hăuleală, ca și cînd cu toții s-ar fi conjurat a-l izgoni consecvent cu strigătele lor pe fiecare vizitator al bisericii afară pînă la o revedere pe niciodată“.
Mărioara, Ștefan și Ciprian Porumbescu (1879)
Ulterior, retoric, Ciprian se întreabă dacă e normal ca mintea trează, care iese de sub presiunea canoanelor, să fie urgisită, repudiată, considerată diavolească. Răspunsul e ferm: „O, nu, desigur nu, căci atunci Rafael, Canova, Mozart și Haydn ar trebui să se pîrjolească în focul Gheenei pînă la capătul lumii, fiindcă, urmînd genialelor lor intuiri, au ascultat în creațiile lor natura, au creat opere firești“. Opțiunea lui, un revoltat, e clară. Ca și fractura interioară, de altfel. Cu tot militantismul său național, sîntem tentați să spunem că sensibilitatea lui este a unui imperial. În fapt, e sensibilitatea unui artist. Ajuns la Viena, e subjugat de frumusețea capitalei Imperiului; iar de la Nervi, deși are conștiința sfîrșitului apropiat și e, la propriu, prizonierul datoriilor financiare, călătorește la Roma pentru a simți pentru o clipă vibrația artei adevărate, vibrația umanității înseși.
Textul anterior, o ciornă, e, în fond, un veritabil manifest. Fără doar și poate, Ciprian va fi fost atras de Orlando di Lasso (1532–1594), pe care-l va fi descoperit la Seminar sau la Facultatea de Teologie. Deși Conciliul de la Trento (din 10 septembrie 1562) ceruse „să nu se amestece nimic profan“ în muzica religioasă și „să se alunge din biserică orice muzică, fie în cîntare, fie în cîntarea la orgă, care conține lucruri lascive sau impure“, cum scrie cineva, el nu ezită să folosească polifonia liberă, disonanțele, corul dublu, dar și verva, umorul, bonomia și jocul de cuvinte. Cu simțul umorului, neezitînd să treacă de la sublim la ridicol, să fie satiric ori să folosească bîlbîieli și să amestece vocile corului într-o hărmălaie generală, Orlando di Lasso realizează nu doar compoziții grave și serioase, ci și jucăușe, bășcălioase și amoroase ori cîntece de petrecere, potrivite pentru taverne. Unul dintre cele mai faimoase ar fi fost folosit de Shakespeare în Henric al IV-lea. Or, în compozițiile religioase ale compozitorilor invocați, cu care se va fi identificat și în care se va fi regăsit, Ciprian, care avea să fie el însuși și dirijor, și profesor, și compozitor, va fi prețuit spiritul lor liber și frondeur. Cu o febrilitate devenită existență, el însuși compunea muzică religioasă și națională, dar și tot felul de compoziții ocazionale – solemne, jucăuș-solemne, amicale și dramatice –, precum și unele rebele, ludic-nonconformiste, muzică de petrecere frizînd satiricul ori licențiosul, pentru distrarea societății studențești, un fel de castă. Și nu numai muzică. De fapt, muzica avea nevoie de versuri și, în atmosfera aceea puternic germanizată, deși compune versuri și în germană, Ciprian scrie aproape exclusiv în română, și nu numai versuri. Or, textul de față – pentru care am avut nevoie de această foarte lungă introducere – despre așa ceva își propune să vorbească.
În tot cazul, la 22 de ani, în 1875, Ciprian compusese o liturghie a Sfîntului Vasile el Mare pentru cor bărbătesc, însoțită de tot felul de comentarii glumețe și, zice Leca Morariu, mucalite: „Această liturghie fu compusă de mine, Golembiovschi, scripcariu și băsariu și cîntăreț vestit în țara rămlenească pe timpul sedelniciii (i.e. șederii) mele în seminarul eposcopesc din Cernăuți, în 5 mai 1875“. Iar comentariile sînt întru totul elocvente: „La tenor I: De cîntat lin și cu luare aminte“, iar „la bariton: De cîntat încet și cu frica lui D-zeu; la Bas II: Bassu să cînte frumos și să eae samă să nu grișască“. De altfel, cîteva cîntări bisericești precum Cade-se cu adevărat sau Lăudați pre Domnul sînt, o spune Leca Morariu, „laicizate“. În aceeași perioadă, Ciprian compunea Gaițele, „polkă (rapidă), compusă și dedicată tuturor surorilor de la Cafe Sisters“, și, tot acum, Suratele de cafea, o „polcă (în ritm de galop) compusă și dedicată cu respectuoasă stimă tuturor «gaițelor» din jurul cafelelor de C.G. – Cernăuți, la 26 faur, ora 11 a.m. 1875“. Leca Morariu precizează că „Polca Cafe-Schwestern […] are calitatea că înșiră iscusit 4 sprintene teme, în trei tonalități, ca și cînd patru ar fi gaițele (coțofenele!) încinse la pălăvrăgeala cafeluței – iar limbuția dumnealor parcă s-ar auzi în cele arpegii de șaisprezecimi…“.
Corul studenților teologi din Cernăuți (Ciprian Porumbescu, al 4-lea din stânga, pe rîndul de sus)
Să fie toate acestea expresia unui timp? A unui loc? A unui spirit liber și a unei culturi care permite și gesturile iconoclaste, plăcerea însăși a glumei, bucuria jocului? Să fie, dimpotrivă, masca hilară, hîtră, excesivă sub care se ascund semnele unei crize? Greu de răspuns, deocamdată. În tot cazul, e vremea în care, de dragul amuzamentului celorlalți și din nevoia de a-și ascunde „proasta de lacrimă“ (expresia îi aparține), Ciprian e inventiv și spontan în direcție ludică, satirică, burlescă. Altfel, plînge cînd se gîndește la propria-i soartă, la morții familiei, cînd ascultă la Capela Curții din Viena Ave Maria (de fapt, la sfîrșit, „a fost un șters de nas comun“), dar și cînd se gîndește la soarta sărmanilor români din Bucovina, plînge, de asemenea, cînd România ajunge Regat. Tocmai pentru că lacrimile apar prea des, își face peste tot prieteni, e vitalist, vioi, exuberant, ludic; într-un carnaval continuu, pastișează și parodiază limbaje, scene, personaje, trăiește din plin, într-un fel de expunere fără rest.
Ștefan, Marioara și Ciprian Porumbescu (Viena, 1881)
Faimoasa Cisla și cupletele în românește
Or, scrierile lui în românește, suport pentru compozițiile sale muzicale, tocmai în acest sens sînt elocvente. Și nu pot să nu împărtășesc succint cîte ceva din această contra-narațiune despre Ciprian Porumbescu.
De exemplu, pentru „ședința socială“ a Arboroasei din 28 august 1876 (nu avusese încă experiența temniței), compusese Cisla, „faimoasa Cisla“, operetă rustică pentru cvartet comic, „foarte antrenanta piesă, de cea mai autentică veselie“, „hazlie șarjă contra organelor administrative din sătucele bucovinene“. Comentează Leca Morariu: „De mirare ce năstrușnice ghidușii mai împuiau capul teologelului Ciprian!“. Și-ntr-adevăr, în dialogul dintre Vornic, Corul deputaților și doi dintre deputați, e loc de multă petrecere pe tema banilor și a băuturii. La întrebarea pusă de Cor despre greutățile pe care le întîmpină satul, Vornicul răspunde: „Blagocestivi consăteni/ Din Prostești și din Făleni,/ Creștini buni și toți cu minte,/ Ascultați a mele cuvinte!“. Strigînd „Trăiască!“, Corul deputaților îl întrerupe, ca și mai tîrziu, cînd, după ce Vornicul le mărturisește că „Avem bani știți din grămada…“, Corul reacționează: „De bani e vorba, de bani e vorba,/ De bani e vorba! să-l auzim!“. Și Vornicul le spune că, strînși cu mult chin, cu sudori fierbinți, banii ar putea fi „puși la răcoare“ pentru „camătă mare“, creștinească sau evreiască. În vreme ce Corul deputaților replică de fiecare dată cu „Trăiască!“ (ceea ce-l face pe Leca Morariu să spună: „cît de savuros-echivoc vine, la cuvintele jupînului vornic, docilul, slugărnicescul «să trăiască!»“), Deputatul II ar vrea să se opună. N-apucă însă, căci Corul reacționează: „Sfat muieresc! Sfat muieresc!/ Muierea-i dracu, ea te-nșală,/ Nu voim nicidecum/ Că-i sfat muieresc/ Și vom fi înșelați,/ Vom fi înșelați/ Nu vrem să fim înșelați./ Că sîntem domni deputați“. Și dacă Vornicul vorbește despre dificultatea de a fi „domn și cu dreptate“, Corul confirmă: „E greu, e greu, e foarte greu!/ Deci, ne ajute Dumnezeu,/ Că noi oameni slabi sîntem/ Numai plăcinte visăm…/ Of, vai…“. Și aici intervine Deputatul al IV-lea, care invocă opinia tatălui său, o pledoarie pentru horațiana carpe diem: „Tatăl meu, cînd avea bani,/ Iartă-l, Doamne Sfinte,/ Nu-i mai da pe la băcani/ Ce ne scot din minte./ Îi plăcea a trăi bine/ A mînca și-a bea domnește,/ Deci, ascultați-mă pe mine,/ Că vă grăiesc pe românește/ Nu ne-om bate capul tare/ Cum să-i punem la răcoare…/ Hai să-i bem ca deputați/ Ca români și-n Hristos frați!“. Iar versurile „Hai să-i bem! Hai să-i bem! Hai săi bem pîn’ ce-i avem/ Tot voioși, bucuroși!“ devin un refren pentru Corul deputaților. E satiră aici, dar o satiră burlescă, prilej nu de sancționare morală, ci de petrecere colectivă, ca într-un carnaval. De e o sancționare, ea nu ucide, nici nu îndepărtează, ci provoacă hazul și complicitatea.
Închinat băuturii este și imnul alternativ al Arboroasei. Cel oficial, partea văzută a aisbergului, era unul solemn, național, pe versuri de Th. V. Ștefanelli. Dar Ciprian scrie și unul pentru spiritele libere și pentru momentele de petrecere, numit Sînt arboros (adică membru al Arboroasei). „O lălăială bachică, de factură burșichez-germană, ce cade în registre destul de puțin spirituale“, spune Leca Morariu. Apăreau aici versuri precum: „Iar pe mormînt să-mi puneți paharul ce-l iubesc“ și „Udă-ți gîtlejul grabnic în lume cît trăiești“ sau: „Și cînd murim atunci la o bere jurăm,/ Că, fără vorbă multă, în bute ne-ngropăm./ Și-om bea și-n ceea lume, gîtlejului vom da/ Și-n iad, atuncea, dracii, de ciudă, vor crăpa“.
Din aceeași epocă, a anilor primei studenții, datează alte cîteva compoziții, recuperate sau reconstituite de Leca Morariu, „cîntece hazlii“, „cu caracter satiric și pline de umor“. Despre cupletul Merge unu-ntr-un hotel, din care el poseda o schiță scrisă fugar cu creionul pe manuscrisul unei alte compoziții (la care se adăuga tradiția familiei și o schiță realizată de Victor Morariu, fratele său), monografistul spune: „Chiar așa, simplu monofonic, cum se află, dar cu fericita, ingenioasa invenție melodică, cu insinuanta ei scădere la tonalitate minoră în pasagiul «dar vine la plătit», această jucărioară a veselei vieți studențești de nuanță teutonică merită reținută“. Sigur că, fără linia muzicală, esența însăși a compoziției se pierde. Dar versurile spun mult despre spiritul care hrănește compoziția în ansamblul ei: „Merge unu-ntr-un hotel,/ Strigă: – Kellner, auf der Stell!/ (cu varianta: Kellner, la Befehl!)/ Mîncă, bea, ca-un grog bogat/ Și fumează ca un magnat. // Iar cînd vine la plătit/ El afară o-a tulit!/ Și de ce, de ce, de ce?/Că-i domn cu guler și cu frac,/ Cu castor, papuci de lac,/ Deși-n pungă-i suflă vînt,/ El îi domn pe-acest pămînt! // Suflă iarna-un viscol rău/ De-ți cauți iuti cojocul tău,/ Vezi un domn, un îngîmfat,/ Face Fenster promenad,/ Numa-n bluză de satin!/ Da fudul! Un paladin!/ Și de ce, de ce, de ce?/ Că-i domn cu guler și cu frac. […]/ De se-ntîmplă-un post vacant,/ Ah! Atunci un complesant,/ Pentru că-i un protéjé,/ Iacă-i comisar in spé!/ Tu ai merite, el nu,/ Dar postu’ tot nu-l capeți tu!/ Și de ce, de ce, de ce?/ […] Altu-un mare amploiat/ La cănțălării de stat,/ Dă emisuri (i.e. ordonanțe) ca-un tatar,/ Încă cere biruri mari,/ Deși mulți se plîng că-i greu,/ El își merge drumul său…/ Și de ce, de ce, de ce? // Mulți țărani îs ascultați (i.e. recrutați), // De tot chinu-s apărați,/ Altul, de cînd e făcut./ El în veci nu s-a bătut./ Țăranul merge chiar în foc,/ Iar ista bea la poloboc/ Și de ce, de ce, de ce?“. Pe vremea studenției lui Leca Morariu, ar fi fost cunoscută și strofa „La armată decurmat,/ Tot țăranu-i asentat/ Țărănușul intră-n foc –/ Domnul, lîngă poloboc!/ Că așa-i dînsul făcut:/ Nu se vîră la bătut./ Și de ce, de ce, de ce?“.
Afișul concertului cu care a obținut la Brașov „un triumf grandios“ – imediat după susținerea lui, pleacă la Nervi, la tratament
Criza de bani, un alt cuplet, este, o spune Leca Morariu, „o oglindă socială a epocii arborosene, prezentînd (bine-înțeles, cu hiperbola umorului) cîte-un accent de xenofobie anti-nemțească, sau șarjînd excesul de toaletă al exponentelor sexului gingaș“: „Să vă cînt cu vocea lină/ De ce-acu de zece ani,/ Preste biata Bucovină/ A căzut criza de bani! – bis // Unde mergi acu pe stradă/ Întîlnești numai tîrtani/ Ce ne-nșală și ne pradă,/ Iată dar criza de bani! – bis // Șvăbălăi din toată lumea/ S-au înmulțit ca guzani,/ Ce deșartă fondul nostru [e vorba despre fondul religionar, n.m.],/ Iată dar criza de bani! – bis // Doamnele își poartă multe/ Ciobotele-n gaetani,/ Și frizura ca un munte,/ Iată dar criza de bani! – bis // Pudruite și sfeclite/ Cu pudră de cinghiscan,/ Decoltate de un metru,/ Iată dar criza de bani! – bis // Demoazele prin convicturi/ Studiază zece ani,/ Iar cînd ies nu știu neci buche,/ Iată dar criza de bani! – bis // Teologii de acuma/ Îngîmfați-s ca curcani,/ La pețit cer mii și sute,/ Iată dar criza de bani! – bis“.
Pe la 23 de ani, „nebulozitatea vorbăriei“, „giumbușlucurile incoerente“, „imposibilitățile de limbă“, cum spune drasticul Leca Morariu, vor fi avînd în spate adevărul spus în versurile: „Cu cîntări ne veselim,/ Uităm de năcaz și chin“. Un marș de petrecere pentru economiști cuprindea pe contrapagină versurile: „Anacreon cînta să bem,/ Să bem – cînta chiar și Horaț, valera!/ Deci hai, poeților, s-urmăm/ Că sînt de muze inspirați/ Grecii și romanii/ Hunii și alanii/ Beau necontenit./ Deci, hai! Deci, hai la lucru, hai! // Iar Diogene, cel șachrai/ Șădea-ntr-o bute ca-n săcriu./ Ce însă dedeparte, vai,/ Puțea a vin și a rachiu. // Moisi, și Aron, și Diogen/ Socrat, Anacreon, Horaț,/ Ei toți ne-nvață ca să bem/ Să fim ca dînșii învățați“. În Colecțiunea de cîntece socială, compoziția cu aceste versuri se numește Anacreon cînta să bem. Să fi fost în toate predispoziția aceasta spre glumă hrănită de obiceiurile studenților germani? De creativitatea lui, muzicală, dar și poetică, spontană? De identitatea sa în criză și de nevoia coagulării în jurul său a admiratorilor și petrecăreților?
Longin Handraburcă și gazetele studențești
Dar spiritul său alert se manifestă, aproape caragialian, și pe alt teren. În cadrul părții neoficiale a ședințelor Arboroasei și Junimii, la care doamnele se pare că nu erau primite, un moment important îl reprezenta citirea publicațiilor improvizate, scrise de mînă, în unic exemplar. „Erau Kneipzeitungen (foi/ziare pentru chefuri)“, „foi menite turbulentei, gălăgioasei veselii dintre păhare, foi care se aventurau în atît de dificilul domeniu umoristic și care, acuză Leca Morariu, nu ajungeau decît să fie caraghioase și ridicole, ba chiar triviale și vulgare…“. Și nu doar despre Bondariul Junimii e vorba (cu dimensiunile „de cam 22¼ x 31¼“), ci și despre Cucuveica Arboroasei, Leușteanul, Piperușa etc. Redactor și realizator exclusiv al unora dintre ele, Ciprian Porumbescu semna carnavalesc Lung în burtă sau Longin Handraburcă, construcție comică în care autorul cărții despre sublim, de nu va fi fiind vorba mai degrabă de soldatul, ajuns sfînt, care l-a străpuns cu o lance pe Iisus, era asociat cu hilarul Handraburcă. Pentru Leca Morariu, Longin este o „aluzie la… Dein Bruder, der lange von fernen Wien“ („Fratele tău, plecat de mult din îndepărtata Vienă“ – trimitere dureroasă poate la faptul că, urmare a acuzațiilor de crimă împotriva Austriei, nu prea mai avea șanse să ajungă în ea,), iar Handra „cam aduce cu a umbla handra = a umbla de-a frunza frăsinelului, a umbla teleleu-tănase – precum cam prea mult umbla Ciprianul nostru în cele excesive cărări ale libertății academice“. Că Leca Morariu le spune triviale? În cazul acesta, ce-ar fi spus despre Rabelais?
În tot cazul, numărul 2 din Bondariul Junimii, al cărui redactor e acest Handraburcă, avea subtitlul „Fóie fórte politicósă-fundósă și precopsósă pentru tóte interesele vajnice, ciobotăresci, croitoresci și dascalesci. Apare cu sfințitu sórelui, și se citește numai în stadiul iluminării. Prețu-i tîrța, pîrța mai nemică, de aceea se abonează toți de mama focului. Pe manuscriptele ne-ntrebuințate se coc colacii pentru membrii fundători“. Piperușa, cu deviza „Tacendo bibamus“, îl are „redactor neresponsabil“ pe Longin Handraburcă, semnatar și al „articolului din fund“: „Lesne e a ceti gazeta, dar și mai lesne a bé pe lîngă aceea și bere. Greu este însă a face gazete, și și mai greu a face esamenele de stat pe lîngă aceea. Dar ce-i de făcut? Talantul carele i s-a dat fiecărui om, fie el de genul bărbătesc sau de cel femeesc sau chiar de genul amestecat, – talantul acela, zic, nu se poate îngropa, ci trebuie întrebuințat, cultivat, ecsploatat și altele -at, căci va veni, cum zice Ch., timpul resplătirii, ș-apoi: «omne animal post coitum triste». Făcătorul gazetei acesteia, din întîmplare nu-i de neci un gen de cele mai nainte enumerate – căci prin catastrofe elementare și erupțiuni vulcanice a devenit eunuch. Chibzuitorul și cioplitoriul acestei minunate și vestite gazete, «Piperușa», avea și el un talant, dat de nu știu cine – de la Dzeu nu era, căci era fără defect și cîrpit – acuma însă pe vremea asta, unde ninge și-i frig, și suflă vîntu ca prin pungile D-voastră, a trebuit să-l pună talantul la Versatz, spre ca să-și cumpere un palton, în carele să se reprezinte mai domnește, altmintrelea nu-i creditează nime neci măcar un gulaș. Zic și repet încă o dată că orice unealtă în lume ca cum d.e. dalta, toporu, vaca, bou, sticlenții și alți calici, fiecare își are talantul său, filosofii și cărturarii cei mai ochilăriți și mai pleșugi și spănatici ș-a bătut capu și nasurile acuma de demult – încă pe timpul invențiunii potopului și al isemnilor fără brăcinari, ce fel de talant să fie acela, ce-l n-au studenții, căci de regulă e atît de neînsemnat cît și știința mediciniștilor noștri“. E multă glumă de dragul glumei aici, e mult exces comic și desacralizare, e multă libertate a spiritului cu simțul burlescului, dar paltonul, frigul și gulașul spun ceva și despre viața concretă de student a lui Ciprian Porumbescu. Lucrurile reies clar din jurnalul cernăuțean, Carnetul zilnic asupra celor mai importante evenimente, incidente și alte alotrii (blestemății) înregistrate de la 18 ianuarie 1879 de C.G.
La drept vorbind, textele lui Ciprian Porumbescu seamănă mult cu cele pe care Caragiale le publica tot prin 1877-1878 în Ghimpele, Claponul și Bobîrnacul, unele chiar pe aceeași temă, a războiului ruso-turc de la Dunăre. Dar Ciprian insistă pe tema, dureroasă pentru el, a apariției Junimii, pe ruinele desființatei Arboroasa. Astfel, la rubrica Sciri locale se putea citi: „Corpurile studenților (din) Austria și Alemania pórtă colțuni rupți, în semn de doliu că s-a înființat o societate națională nouă și provócă pe toți naționaliștii la duel cu Knakwürste“. În Telegrame: „Sarajevo: Toți bejii bosniaci au declarat formal a intra ca membri fondatori în societatea nóstră oferind totodată Comitetului spre dispuseciune liberă haremurile lor“, dar și „Cap Hornu, Patagonii binecuvîntează cu plăcere viă pe Comitetul nou înființatei societăți Junimea“. Cronica esternă: Turcia nota: „Sultanul își transformă la anul nou haremul întreg – esciind concurs pentru 30 de eunuchi. O copie de concursul acela a ajuns și la noi, și cum am auzit din versiune positivă, s-a anunțat pentru posturile acele 5 membri ai societății Junimea“. Iar o Cronica internă: „Astfeliu stau trebile preste tot locul de minune, bine ce se cunóște încă și din evenimentul eclatant – că studinții români din Cernăuți ș-a format o societate fără fund și fără capac“. Și tonul amar generat de apariția Junimii continuă. La Știri din Bucovina se precizează: „Țara e-mbrăcată-n veșminte albe și prin tóte locurile se cîntă psalmi de bucurie că s-a înființat o societate nouă. Numai boierii se cam scarchină-n cap – știind prea bine că trebuie să intre ca membri fundători…“. Tot la Știri din Bucovina, în cel mai bun spirit caragialian, se preciza: „Legea în contra bețivității face progres voinic, începînd de la Junimea pînă la badea Iwan. Oamenii nu mai beau ca mai demult, pentru că nu au cu ce“. În schimb, o telegramă de la Paris preciza: „Un comitet de dame franceze face colectă de șignóne și turniure vechi în folosul fondului societății Junimea; ducele de Chambord promite a se înscrie ca membru fondatoriu dacă va ajuta societatea la usurparea tronului frances. Comitetul promite, cerînd însă paralele înainte, își reservă ținerea promisiunei sale ad calendas graecas“.
E abordată aici, o repet, și tema războiului din Orient, și cea a Congresului de la Berlin. O Cronica esternă care vizează explicit România spune: „Românii trec mereu în Dobrogea, aflînd acolo o țară de tot nouă unde fug purceii fripți prin mlaștini și de pe copaci spînzură polobóce cu vin – în scurt trăiesc ca în ismenele lui Avraam“. În aceeași Cronică externă care se referă la România nu lipsește, probabil fiind după Pacea de la Berlin, nici tema evreilor, care e asociată politicii austriece de numire a președintelui țării: „Se aude cum că la anu are să vie un președinte al țerii nou în locul acestuia și anume Iosl ben Kișki din Sadagura. Se zice că președintele present auzind de asta voiește să se taie împrejur, dar nevasta nu-l lasă“. Sîntem, firește, în proximitatea trivialului. Un text e semnat Poț Mihalaki din Căcăceni, iar un anunț vorbește despre „paste aromaque fabricată de brînză de epure și păr de virgină pentru gutunariu și durere de măsele“, chiar dacă la unele dintre aceste lecturi vor fi participat, totuși, și domnișoare. Într-o cronică a unei astfel de șezători, publicată în Familia (an VIII, 1877, p. 202), Constantin Morariu relata despre „citirea foii umoristice Cocoveica Arboroasei, compusă de către membrii ord.[inari] ai societății anume pentru ședința aceasta. Domnul Popescu a știut mai ales a face citirea interesantă prin feliuritele sale mimice și gesticulări comice. Domnișoarele ce rîdeau cu atîta satisfacție pe cînd se citea foiletonul Cocoveica Despre dragostea amorului, desigur vor fi visînd și prin somn de eschiamarea cea cu mare jălanie: «– Marghiliță! Fii milostivă!»“.
Dar marea durere a lui Ciprian Porumbescu e, totuși, dispariția Arboroasei, iar în textele scrise sînt transparente aluziile la soarta societății, la telegrama trimisă de cei cinci tineri primarului din Iași, la cele cinci celule în care au fost închiși ori la săptămînile de temniță. Nu întîmplător Sciri-le locale ale Bondarului precizau: „Președintele Tribunalului penal – dr. Dimitrie Bendela – auzind că s-a format o societate română nouă care neavînd încă casă și masă a rezervat în curțile sale 5 chilii pentru comitetul societății“, iar marșul Arboroasei era definit drept „marș funebral compus pentru două drîmbe cu acompaniare de fagot natural de Gavril Barabulă“. În fapt, înființarea Junimii, care însemna și acceptarea pierderii definitive a Arboroasei, nu putea rămîne nesancționată. De aici, oferta: „Subsemnatul auzind de înființarea societății Iunimea, își ia onóre de a-i recomanda diversele sale fabricate de telegrame, epistole, adrese etc., etc., tóte după calup modern, elegant și cu eticheta Detrunchiat – garantăm totodată și pentru rezultatul cel mai bun – Vasile…, cafetier și drogueur la Criminal din Ocna“. Detrunchiat?! Este cuvîntul în jurul căruia procurorul își țesuse acuzația de crimă împotriva Austriei care-i viza pe tinerii arborosei.
După toate acestea, să apelăm totuși la un text care arată ce se ascunde sub tonalitatea amuzantă, satirică, glumeață, trivială etc. pe care Longin Hadraburcă sau Lung în burtă o exhibă. Este o replică la notițele febrile, scandalizate și revoltate invocate la începutul acestor pagini, despre muzica religioasă din catedrala gr.[eco]-or.[ientale]: „Corurile catedrale, un tezaur de urlete originale compuse după psaltichie de Iordache Brînză, Vasile Ciufu librariu și editoriu“.
Așadar, e vorba de măști la mijloc. Partea vizibilă a aisbergului e hîtră, glumeață, trivială; cum ar fi putut Ciprian să pătrundă altfel în lume? Mai mult, cum ar fi putut în alt fel să-și exhibe, mascîndu-le mai bine, suferințele, nemulțumirile, revoltele? Și față de cine?! Față de tatăl său, față de românii din Bucovina, față de eticheta și oportunismele de tot felul. Revolta față de ceilalți și, nu o dată, probabil, față de sine însuși. Într-o continuă rătăcire, el însuși actor și obiect al unei disecții pe cord deschis (stau dovadă jurnalul și corespondența, cvasi-necunoscute), Ciprian Porumbescu fugea de fapt de strigătul, disperat uneori, pe care, prin retortele sensibilității sale, considerată uneori excesivă, îl metamorfoza în scenarii glumețe, în compoziții muzicale prea libere, în texte umoristice sau pur și simplu în existență.
Mircea A. Diaconu
Observator Cultural – Nr. 1171
Urmăriți-ne pe Telegram
