Cum arată o școală ucraineană în România

Câțiva profesori din Odesa s-au refugiat în București, unde au încropit o școală pentru 200 de elevi ucraineni în numai o săptămână.

În după-amiaza de 21 martie, în curtea Colegiului Național „Mihai Viteazul” din București, câteva mame își ștergeau lacrimile de pe obraji ascultând imnul ucrainean. Când începe școala, toamna, cântecul acesta se aude în fiecare școală din Ucraina. Acum însă, la aproape o lună de la începutul războiului, versul „O să ne batem trup și suflet ca să ne obținem libertatea” e mai dureros ca oricând.

Mamele își țineau copiii de mână. Apoi le-au dat drumul și fiecare s-a alăturat câte unei grupe, conduse de o profesoară. Au intrat în șir în clădirea liceului, în aplauzele tuturor: părinți, bunici, profesori, liceeni, jurnaliști.

Sunt 227 de copii ucraineni. Unii au 5 ani și trăiesc cu impresia că România e doar o vacanță lungă. Alții sunt mai mari, au 7, 9 sau 11 ani. Ei au auzit și au văzut războiul; mai rău, l-au trăit în subsoluri, zile în șir. Unii nu vorbesc despre ce simt, alții spun că le e frică sau că urăsc rușii. Câțiva povestesc că le-au fost distruse casele, dar că tații le-au promis că vor construi altele la loc.

Sunt din Kyiv, Irpin, Kharkiv, Mariupol, din Odesa, din toată Ucraina, iar mamele lor au ajuns în București în speranța că, până când totul se va termina și se vor putea întoarce acasă, vor găsi mai ușor joburi, școală pentru copii și o viață mai liniștită.

Cu gândul la acasă au organizat forfota din curtea liceului opt profesori ucraineni. Împreună cu copiii lor, au stat înghețați prin vămi, au dormit pe saltele în biserici și săli de sport, s-au mutat din loc în loc, până au găsit o casă în Bragadiru, unde locuiesc împreună.

Printre ei este Anastasiia Konovalova, profesoară de engleză, directoare adjunctă a școlii private „Insula” (Ostrovok) din Odesa și, acum, purtătoarea de cuvânt a echipei. Nu era sigură că va ajunge la ceremonie, fiindcă își lăsase acasă, bolnav, cu dureri de stomac, fiul în vârstă de doi ani. Soțul, care este în Ucraina, a rugat-o să nu meargă în prima zi la școală, să ducă băiatul la doctor. Dar ea era omul de legătură cu conducerea liceului, cu autoritățile de la Ministerul Educației, cea care vorbește engleză, așa că, deși au măcinat-o vina și grija pentru fiul ei, a ales să participe.

Muncește în educație de la 16 ani, iar școala a fost tot timpul viața ei, „my place of strength”. La cei 30 de ani, împliniți pe 8 martie la câteva zile după ce s-a refugiat în România, Anastasiia e o forță. Ea vrea să reziste, nu doar să supraviețuiască. „Este modul meu de rezistență – să le ofer copiilor șansa la educație, să creez oportunități acestor mame ca să-și găsească joburi”, spune ea. „E modul în care eu și echipa mea luptăm.”

Cum s-au deschis primele clase pentru ucraineni la „Mihai Viteazul”

Totul a început în Gara de Nord, în a doua săptămână din martie. Anastasiia, cei șapte colegi profesori (majoritatea învățătoare, fiindcă școala lor era una primară), elevi din fosta școală și mamele lor abia se instalaseră în casa pusă la dispoziția lor gratuit de o româncă. O găsiseră pe una dintre platformele de găzduire a refugiaților și, după zeci de ore pe drum, se simțeau în sfârșit în siguranță. Cu toate astea, spune Anastasiia, vina îi copleșea. „E un sentiment enorm de vină pe care-l simte fiecare ucrainean când își părăsește țara, care este distrusă de război.”

Știa că la Gara de Nord vin mulți refugiați, mulți copii, și că vor găsi aici și voluntari care vorbesc ucraineană sau rusă. Ar fi vrut să ajute cu ce știu mai bine: să predea, pentru că, la un moment dat, copiii care în primă fază au nevoie urgentă de mâncare și de un loc de dormit vor avea nevoie curând și de educație.

I-au întrebat pe voluntari dacă pot găsi un loc unde să predea acestor copii. Era însă haos și nu au primit răspunsuri. Și, la un moment dat, în mijlocul Gării de Nord, Anastasiia a strigat în engleză: „Suntem profesori! Vrem să predăm! Copiii au nevoie de educație”.

Un voluntar i-a luat numărul de telefon și, în două zile, a sunat-o și i-a dat o adresă din Berceni, unde tocmai se deschisese un centru de activități pentru copii. Fundația Romanian Angel Appeal (RAA) îl amenajase în complexul Ominis, un spațiu al Direcției de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB), cu sprijin de la donatori și companii. Când Anastasiia și alți doi colegi, profesorul de informatică și una dintre învățătoare, au intrat pe ușă, cei de la centru încercau să găsească voluntari care știu ucraineană sau rusă și se gândeau cum să facă să-l promoveze.

Anastasiia și profesorii au anunțat pe Facebook și pe canale de Telegram că vor începe să țină ore acolo pentru copiii refugiați, așa că luni, pe 14 martie, au venit aproape 50 de elevi. Profesorii i-au împărțit în două grupe: I și a II-a, și a III-a și a IV-a. Au scris, au desenat, au cântat, au ieșit afară la locul de joacă de lângă.

50 era un număr incredibil, spațiul centrului devenise neîncăpător. Oana Pășălan, coordonator de proiecte la Fundația RAA, spune că organizația n-ar fi reușit să strângă de una singură așa mulți copii. „Anastasiia voia să facă educație pentru cât mai mulți”, spune Pășălan, „nu doar pentru copiii din școala ei, alături de care a venit”. I s-a părut admirabilă puterea profesoarei de a face lucruri pentru comunitate, în condițiile în care ea însăși se refugiază aici cu băiatul ei.

Cererile de înscriere continuau să vină însă, așa că oamenii de la RAA au încercat să găsească soluții pentru ca profesorii să aibă un spațiu și mai mare. Una dintre voluntarele RAA i-a făcut Anastasiiei legătura cu consilierul Ministrului Educației, Radu Szekely. Anastasiia l-a sunat într-o sâmbătă și i-a spus că-i pare rău, dar că pentru ei sâmbetele nu mai există. I-a spus că ei vor să predea copiilor: copiii au nevoie de școală, de un context care să imite normalitatea pe care o aveau înainte.

Pentru asta era nevoie de o școală centrală din București, unde beneficiarii să poate ajunge relativ repede din orice zonă; în plus, trebuia să fie una în care elevii nu învață în schimburi, o raritate.

Autoritățile s-au gândit la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, o clădire imensă din Piața Iancului, unde învață în jur de 1.000 de liceeni, doar dimineața, astfel încât săptămâna care a urmat, Anastasiia s-a întâlnit la liceu cu directoarea instituției și cu oameni de la Inspectorat și Minister. Râde când își amintește că a trebuit să-și cumpere cel mai ieftin pulover de la magazinul de lângă liceu, fiindcă cel bleumarin, singurul din bagaj – pe care-l purta și în acea dimineață – avea o pată.

Au bătut palma pentru opt săli de clasă – câte trei ore după-amiaza, de la ora 15 până la 18, pentru elevi de primară. Perioada era potrivită și pentru profesorii și elevii ucraineni, care încă se conectau pe Zoom pentru ore online în fiecare dimineață.

Câteva educatoare au intervenit asupra sălilor de liceu ca să le facă să arate mai potrivit pentru școlari de vârste mai mici, așa că pereții au fost împodobiți cu ghirlande cu fluturi și copăcei de hârtie cu floricele de primăvară, albe și roz.

„Schimbarea asta nu le cade nici lor bine”, spune una dintre educatoarele care au decorat. „Sunt mici și naivi, pentru ei contează orice floricică în plus, orice petală de floare.”

O problemă a rămas lipsa personalului de curățenie, spune directoarea colegiului, Liliana Zaschievici. Liceul are deficit de personal, iar unele îngrijitoare sunt acum nevoite să facă tură dublă. Până se deschide un alt post de curățenie, care i-a fost promis de autoritățile locale, Zaschievici a găsit o soluție. Plătește orele suplimentare ale îngrijitoarelor prin donații ale Asociației părinților și profesorilor din liceu.

Toată lumea se aștepta să vină 80 de copii, cel mult 100. După o săptămână de înscrieri într-un Google Form care a circulat pe rețelele de socializare, la deschidere au venit 227. Era un succes pe care Anastasiia și colegii trebuiau acum să-l fructifice. O responsabilitate.

Seara, când Anastasiia a ajuns acasă, băiatului îi era și mai rău. A așteptat ambulanța câteva ore, apoi a plecat cu mașina colegului de informatică la spital. Era sezonul virozelor în spitalele de pediatrie, iar medicii de la primul spital i-au spus că va aștepta aproape șapte ore până îi va fi consultat copilul.

Nu le-a spus că e refugiată, dar la al doilea spital a jucat „cartea ucraineană”, fiindcă cel mic era aproape leșinat și nu înceta să vomite. „Plângeam când le-am spus: un copil ucrainean va muri pentru că nu-i măsurați glicemia.” Medicii i-au făcut analize, care au ieșit prost, și i-au pus rapid o perfuzie.

Pe patul de spital, alături de fiul său, Anastasiia și-a adus aminte că trebuie să spună ceva pe Facebook despre prima zi de școală. A scris că, iată, după opt zile, împreună cu echipa sa de profesori minunați, au reușit să construiască o școală ucraineană în România. „Deja câștigăm! O să ne întoarcem curând – și vom avea foarte mulți prieteni. Slava Ukraini.”

Plecarea din Odesa

Anastasiia spune că a vrut dintotdeauna să muncească în educație. Ambii părinți predau la universitate – tata, matematică, mama, economie. Ea își dorea să devină învățătoare, să lucreze cu copii mici; părinții nu au lăsat-o însă, motivând că profesia de învățătoare nu e respectată în Ucraina, și au convins-o să predea și ea la universitate.

O perioadă a ținut cursuri de Economie, domeniu în care e licențiată, dar nu i-a plăcut. Apoi s-a întors să predea engleză la școala privată la care facilitase diverse ateliere când era liceană. În câțiva ani, a devenit directoare adjunctă și co-proprietară.

În Odesa, Anastasiia avea o casă, o meserie pe care o iubea – într-o școală modernă și recent renovată –, bonă pentru copilul său, vacanțe în Europa cu soțul ei.

Când a început războiul, primul lor gând nu a fost să plece. Pentru că au și o casă la țară, plănuiau să rămână acolo o perioadă, imaginându-și că vor fi în siguranță. Numai că, într-o zi, o bombă a căzut pe câmpul de lângă casă. Așa că au împachetat rapid, au pus copilul în mașină și au plecat spre granița cu Moldova, la Palanca. Au mers 48 de ore până la graniță. Acolo, soțul ei s-a întors.

Bagajul a însemnat multe haine pentru băiatul ei – de primăvară, de vară, de toamnă –, iar pentru ea, doar puloverul bleumarin și o cutie cu culegeri de matematică, metoda Singapore, pe care le colecționase cu mari eforturi și pe care abia aștepta să le folosească. „Mi-a fost atât de greu să fac rost de ele, încât am trecut granița cu o cutie întreagă cu cărți”, povestește râzând.

Moldova era deja aglomerată, așa că a decis să meargă mai departe, în România, pentru că s-ar fi putut descurca și într-o țară în care nu știa limba. Alți colegi și părinți de-ai elevilor ei se organizau să se refugieze în România, și încă de atunci s-a gândit să facă aici o altă școală „Insula”.

Soluții pentru copiii ucraineni din România

În timp ce profesorii din Odesa învârteau pe toate părțile ideea unei școli în ucraineană, Ministerul Educației anunța că elevii ucraineni se pot înscrie ca „audienți” în orice grădiniță, școală sau liceu românesc. Asta însemna, potrivit ordinului, că pot sta în clasă să asculte și pot beneficia de asistența consilierilor școlari.

Este mai degrabă o procedură formală, care le permite copiilor accesul în școală, pentru că ceea ce se întâmplă mai departe cu fiecare elev depinde de acesta, de părinți și profesorii pe care îi nimerește. Dacă copilul vine din zona Cernăuți și cunoaște limba română, totul e simplu. Dacă este elev de gimnaziu și poate comunica în engleză, este posibil să găsească un profesor cu care să poată vorbi. Dacă nu știe însă engleză, iar școala în care a nimerit nu are niciun profesor care să știe ucraineană sau rusă, nu o să înțeleagă nimic la ore.

Într-o școală din Brăila în care 70% dintre elevi sunt ruși lipoveni și în care materiile se predau în rusă, de exemplu, a fost mai ușor pentru copiii ucraineni înscriși ca audienți; dar și acolo profesorii se tem că, pe măsură ce vor veni mai mulți copii din Ucraina, nu vor mai putea nici ei face față.

Până la finalul lui martie, 43% dintre refugiații ucraineni care au rămas în România erau minori. Adică aproximativ 24.000 de copii, conform ministrului Educației, Sorin Câmpeanu. Dintre aceștia, doar 1.140 se înscriseseră ca audienți în toată țara, pentru că majoritatea doresc să-și continue școala după curriculumul ucrainean, a spus ministrul.

E nevoie de o tranziție mai blândă spre integrare, care să implice cursuri de limba română pentru copii, așa cum se întâmplă în alte țări mai obișnuite decât noi cu fluxul de imigranți. Iar asta e o soluție în plan pentru vara asta, spune consilierul Radu Szekely.

Mamele, la o graniță distanță

Pentru mulți dintre părinții ucraineni, România este o țară de tranziție. Mamele au rămas tocmai pentru că nu vor să plece prea departe de Ucraina, fiindcă speră ca totul să se termine curând și să se reunească cu soții lor. Între Ucraina și România e doar o graniță și asta le liniștește.

„Pentru moment suntem aici”, mi-a spus Tanya, o mamă de 32 de ani, pe care am întâlnit-o în curtea Colegiului „Mihai Viteazul”. „Am nevoie ca soțul meu să fie cu noi, nu vreau să mă duc în altă parte fără el, asta e decizia mea pentru azi.”

Tanya este din Irpin, oraș distrus acum de bombardamente.

Acum o lună aveau o viață bună.

Ea și soțul ei au studiat economie în capitală. Soțul avea propria firmă de audit financiar, iar Tanya, care lucrase într-o companie internațională de produse cosmetice, urma să înceapă un job nou în toamnă, după o perioadă în care a stat în concedii de creștere a copiilor.

Fiicele lor sunt doi dintre copiii care au urmat grupul de profesori din centrul Ominis la Colegiul „Mihai Viteazul”. Cea mică are aproape 5 ani și face o oră în grupa copiilor de pregătitoare, de la ora 15 la 16. Cea mare are 7 și stă la toate cele trei orele, timp în care, împreună cu noua învățătoare, face ucraineană, matematică și engleză. Lucrează pe fișe de activități, pe care învățătoarele le pregătesc în fiecare zi. La engleză au deja cărți, iar, de curând, donatori români au dăruit și cărți de povești în ucraineană.

Mama își așteaptă fetele în fiecare zi în curtea școlii, alături de zeci de alte mame.

Când a auzit primele explozii, Tanya a dat drumul la mașina de spălat rufe ca să se concentreze mai degrabă pe zgomotul ei decât pe zgomotul exploziilor de afară. Nu a vrut să împacheteze bagaje de urgență. „Aveam speranța că nimic nu se va întâmpla.” Dar, când și-a dat seama că bombele cad chiar lângă blocul lor, au împachetat rapid și au fugit cu mașina spre vamă.

Le-au luat și pe bunici, pe mama și pe soacra Tanyei, iar soțul le-a lăsat pe toate la granița cu România, de unde au mers pe jos câțiva kilometri până la Siret.

Printr-un amic al unui amic de-ai soțului, acum locuiesc gratuit într-un apartament din Berceni. Tanya le-a găsit bunicilor joburi într-o fabrică de încălțăminte aproape de casă, unde contează mai puțin că nu știi limba. Ar vrea și ea să-și găsească un job, fiindcă rămân curând fără economii, dar mai așteaptă să se convingă că fetele s-au acomodat la noua școală.

Cea mică crede că e într-o vacanță în România, dar cea mare a înțeles ce se întâmplă. Știe ce reprezentau exploziile și sirenele. E stresată și spune că îi e frică și acum. În București, au contactat o psihoterapeută, care le-a ajutat pe fete să povestească despre emoțiile lor printr-un joc cu păpuși.

Într-o seară, după școală, bunica a dus-o pe fetița cea mare la o biserică din apropiere și i-a explicat prin semne preotului că e speriată de război. Acesta a făcut o slujbă specială pentru fetiță. Tanya spune râzând că fetița a venit bucuroasă acasă și a întrebat-o: „O să încep să mă simt mai bine? O să încep să uit?”. „Nu vei uita”, i-a răspuns, „îți vei aminti de războiul ăsta, dar fricile tale vor dispărea la un moment dat”.

„E important să le construim copiilor cât stăm aici o viață normală”, spune Tanya, „de asta educația de aici e un mare pas din partea românilor și apreciem că avem așa o oportunitate pentru copii să comunice cu alți copii”.

Soluții pentru profesorii ucraineni din România

„Astăzi o să vorbim despre super-puteri”, le-a spus Anastasiia în engleză celor 18 elevi de clasa a IV-a, în a cincea zi de școală ucraineană. E îmbrăcată cu blugi largi și puloverul bleumarin.

Când intră în clasă, vocea ei parcă se transformă, e atât de puternică încât ajunge în fiecare colț al încăperii și se înalță spre tavanul clasei.

Tonul e și jucăuș, și ferm. Privirea urmărește rapid fiecare copil în parte.

„La ce super-puteri vă puteți gândi? Ce super-puteri cunoașteți?”

Când copiii răspund, ea scrie fiecare super-putere pe tablă cu creta, cu litere mari. Apoi repetă tare cuvintele: „Laser eyes, electric arms, superspeed, moving in time”.

Un băiețel a spus: „superstrength”, iar Anastasiia a scrijelit cuvântul pe tablă. Apoi s-a oprit și a verificat dacă a scris corect și le-a spus: „If you don’t know something, just Google it, no shame on that. Strength. That’s correct”.

Apoi și-a strâns copiii în cerc și au cântat The Special Soup song, în care fiecare și-a ales o super-putere pe care să o pună în supă și s-a lăsat cu râsete și bucurie.

În prima săptămână de școală, profesorii și-au auzit elevii vorbind într-o manieră copilăroasă despre război, uneori cu frică, alteori cu nonșalanță. „E înfricoșător”, spune Anastasiia. Unii povestesc cum au trăit 13 zile în subsol și că a fost scârbos că au făcut caca într-o găleată. Alții sunt chiar din Mariupol, oraș unde unii oameni au fost masacrați și copiii au trăit lucruri pe care niciunul dintre noi nu ni le putem imagina, spune profesoara.

„Îi vezi zâmbind și trebuie să fii puternic și să le spui: da, asta se va întâmpla, tata va construi o casă nouă. Dar nimeni nu m-a învățat să predau în durere. Nimeni nu m-a învățat să o îmbrățișez pe mama din Mariupol și să-i spun că acum copilul ei e în siguranță și va fi așa pentru totdeauna. Nimeni nu m-a învățat să înot prin marea de durere a copiilor și să zâmbesc, să dansez, să cânt”.

În dimineața acelei zile, Anastasiia și colegii ei fuseseră la o întâlnire cu ministrul Educației; i-au explicat că nu vor să construiască o comunitate educațională segregată, ci doar să ofere o soluție de tranziție pentru copiii care au trecut deja prin schimbări. Le-au spus autorităților că au nevoie să li se plătească salariile, fiindcă prin voluntariat nu vor putea duce mai departe școala. Pe lista de așteptare a profesorilor ucraineni sunt alți 300 de elevi, care vor să învețe în acest sistem, în București.

Consilierul Szekely mi-a spus, după această întâlnire, că ministerul caută soluții de a sprijini forma asta de învățare angajându-i pe profesorii ucraineni în sistemul românesc. O parte din bani ar putea veni de la Comisia Europeană.

„O!, predai româna? Minunat! Pentru că suntem în căutare de profesori de română!”, a răspuns Anastasiia la telefon, într-o după-amiază după ore.

Era a treia conversație la telefon a Anastasiiei din ultimele 10 minute, dacă nu luăm în calcul și cele șapte dăți când a fost oprită în curtea liceului de mame și de alți colegi profesori. De data asta o sunase o profesoară româncă; o întreba dacă există vreo șansă ca un copil ucrainean de 15 ani să facă școală în București în limba sa. Anastasiia i-a spus că încă nu, dar, dacă completează acest Google Form de înscriere, vor crește șansele ca Ministerul Educației să găsească spații și resurse și pentru elevii de gimnaziu. Profesoara i-a spus Anastasiiei și că o poate ajuta cu încă o clădire în București pentru școala ucraineană și că poate preda ea însăși româna.

„Vezi? Așa organizezi o școală”, îmi spune Anastasiia râzând. E obosită, e la finalul celei de-a doua săptămâni de „școală ucraineană”.

Trei profesori din echipă au plecat deja. S-au angajat ca asistenți profesori la o școală privată din București, care a înscris în ultima lună elevi ucraineni. A fost dureros și pentru ei să ia decizia asta, și pentru Anastasiia și restul echipei, și pentru părinți și pentru cei 63 de copii care au rămas, din cauza asta, fără cele trei ore de școală de după-amiaza. Cei care au plecat aveau nevoie de bani, de siguranță, fiindcă și ei sunt tot refugiați, ca oricare dintre ucrainenii care au fugit de război în România.

Aceștia așteaptă ca alți profesori să fie angajați, așteaptă ca clasele lor să fie deschise din nou.

A primit și Anastasiia oferte de job de la școli private, una îi oferea și grădiniță pentru fiul ei, și cazare. I-ar fi prins bine. Ar fi câștigat mai bine ca în Ucraina. Copilul stă acum cu mamele altor copii în casa din Bragadiru. Are rutinele date peste cap și e stresat. Ar vrea să-l dea la o creșă privată, dar nu își permite.

Cu toate astea, nu a acceptat. „Mă gândesc că sacrific viața copilului, dar în același timp deciziile pe care le luăm noi acum nu sunt ușoare. Și nu sunt decizii bune sau rele. Totul a început de la decizia de a ne părăsi țara. Oamenii care nu au plecat se simt vinovați pentru că copiii lor nu sunt în siguranță, iar cei care am plecat ne simțim vinovați pentru că nu ne ajutăm țara.”

Din donațiile de până acum, echipa de profesori a reușit să strângă banii de salarii pentru martie. E vorba de 500 de dolari pentru fiecare profesor care predă în România și pentru alți aproximativ 10, care au rămas în Ucraina și predau online. Nu se știe dacă vor avea bani să continue.

„A fost dureros, pentru că-i înțeleg”, spune Anastasiia. „E sentimentul că nu poți face nimic să-i ajuți, pentru că nu ai bani. Sunt echipa mea, i-am adus aici, le-am promis că voi găsi soluții, dar e dureros și pentru ei, pentru că sunt oameni buni.”

Anastasiia povestise despre noile provocări, în aceeași zi, și delegației de autorități române și europene, printre care ministrul Educației și comisarul european pentru locuri de muncă şi drepturi sociale, Nicolas Schmit. Cu toții veniseră la Colegiul Național „Mihai Viteazul” să vadă școala ucraineană.

„«Good job», ne-au spus”, râde Anastasiia, când îmi povestește ce au zis oficialii despre organizarea lor. „Dar noi tot avem nevoie de bani.”

Spune asta oricui o întreabă care sunt nevoile lor – e o lecție pe care a învățat-o de când e refugiată. „Niciodată nu am cerut nimic și eram eu însămi o persoană care ajuta. Pare ușor, dar e foarte greu să accepți ajutor. Emoțional, e mai ușor să ajuți decât să ceri ajutor.”

E nevoie și de spații, precum cele opt clase primite de la Ministerul Educației; e nevoie și de resurse, tablete, laptopuri, videoproiector, caiete, plastilină și toate cele primite de la ONG-uri și donatori, dar cea mai importantă investiție sunt salariile.

„Ce am creat noi e o soluție pe care se poate lucra și cred că asta au înțeles și autoritățile române”, spune Anastasiia. „E important să creăm această versiune demo de sistem, care poate fi apoi replicată și în alte orașe din România.”

Săptămâna trecută, după 3 săptămâni de încercări, Anastasiia și colegii ei au primit vestea bună: organizația JRS România (Jesuit Refugee Service) a decis să le plătească salariile pentru următoarele luni. Iar, în câteva zile, vor angaja alți trei profesori ucraineni, pentru a redeschide cele trei clase.

Copiii trebuie să studieze în școli, nu doar să stea în clasă. „Este un mit că cei mici învață doar stând într-o clasă. Nu, ei trebuie să fie învățați. În toate țările care erau deja pregătite pentru imigranți, cum sunt Franța sau Germania, au cursuri speciale de limbă, dar în România sau Polonia, unde a venit și un număr foarte mare de oameni, nu.”

Iar la finalul lui mai, când se vor scurge cele maximum 90 de zile până când refugiații pot sta în România fără să ceară azil, spune ea, mulți ucraineni vor decide dacă se stabilesc aici sau pleacă în alte țări. Mulți sunt din Mariupol; ei nu mai au unde să se întoarcă. Sunt și părinți care se gândesc să se întoarcă în țară.

Anastasiia nu vrea să plece înapoi încă. „Acum putem fi aici mai de ajutor pentru țara noastră.”