Omul lăuntric, care, pe drept cuvânt, este considerat sediul credinței, rămâne astfel numai dacă se află sub puterea și ocrotirea Sfântului Duh și ajunge să tindă spre desăvârșire prin relația sa cu Biserica. Nu există în lume o altă forță care să imprime culturii proprietăți de însănătoșire a societății mai puternice decât Biserica.
Nu numai că omul lăuntric este zona de înfrățire a omului cu Biserica, ci el este și cel care atestă prezența lui Hristos în om. Convertirea omului, transformarea lui interioară prin decizia și aspirațiile noastre de a trăi conform principiilor creștine reprezintă momentele inițiale în zidirea adevăratului om creștin. Ele pot fi o cheie a mântuirii sale.
Trebuie să spunem că activitatea culturală, atunci când este subminată de vicii spirituale și morale, este expusă sterilității. Antichitatea prezintă acest tip de cultură, care, dacă nu ar fi fost oprit în evoluția sa, ar fi putut deveni o piatră de moară în dezvoltarea civilizației, precum și în realizarea destinului uman. Omul antic, care a excelat în realizări culturale, era mai puțin pregătit să-și dobândească mântuirea, iar în multe cazuri ignora această cale.
Creștinismul este cel care a stopat procesul de degenerare a lumii antice, insuflând virtuți dintre care unele erau necunoscute până atunci.
Milostenia, sinceritatea, castitatea, pudoarea, puritatea și demnitatea erau practicate capricios și fără legătură cu nevoia omului de a-și împlini destinul, nevoie care nu se poate realiza în afara efortului de mântuire. În contextul unei societăți primejduite de mari racile morale și amenințate de disoluție, Biserica vine cu un mesaj salvator. Ea insuflă societății o sete de regenerare morală și spirituală, care face din ea o cetate a lui Dumnezeu și o comuniune a sfinților.
Omul moral este omul iubirii. Iubirea morală se întemeiază ca forță socială în sânul familiei. Omul moral este de căutat, înainte de toate, în sânul familiei, în castitatea, pacea și rodnicia organică a acesteia. Familia morală este nucleul Patriei, iar cu cât acest nucleu este mai sănătos moral, mai puternic, mai curat și mai roditor, cu atât întregul organism social este mai solidar și mai greu de învins.
Omul obiectiv este o ființă morală. Cei vechi au înțeles prin morală forță și putere. Același cuvânt a fost folosit pentru eroul luptător, pentru înțelepciune și bărbăție. A fi om moral înseamnă a fi o ființă superioară, un om intrat în rânduiala desăvârșirii.
Orice om simte în adâncul ființei sale un glas care îi poruncește să facă ceea ce este bine și să nu facă ceea ce este rău. Este o lege înscrisă în conștiința omului.
„Legea morală este o lege înnăscută în om și se manifestă ca o dispoziție congenitală și înclinare a omului spre ceea ce este bine, adevărat și drept.”
Curajul
Curajul sau tăria este una dintre manifestările disimulate ale instinctului de conservare. Este atitudinea pe care o adoptă individul în fața necunoscutului, în fața surprizei care generează frica inconștientă. Specific curajului este sentimentul că „eu pot”.
Este o stare pozitivă în care ne simțim în siguranță, abili, adecvați, capabili și însuflețiți; în general, simțim că avem poftă de viață. Cu toții știm că avem nevoie de curaj pentru a face față temerii.
Curajul este un sentiment foarte complex. El nu este numai un produs al instinctului de conservare, asemenea fricii. Pentru ca individul să fie foarte curajos, este nevoie să fie înzestrat cu o inteligență superioară, controlată de o voință foarte puternică, creată de Dumnezeu, cu înclinații spre tot ceea ce este bine și, deci, virtuoasă.
Virtutea este definită astfel ca o întoarcere la Rai sau la Paradis. În acest caz, viața în virtute devine ușoară și fericită. Greu este la început, când se pretind rigiditate, disciplină și trudă. Dar, avansând pe această cale, virtutea devine cu atât mai ușor de practicat cu cât disciplina inițială a fost mai radicală și mai fermă.
După Aristotel, virtutea se află la jumătatea drumului dintre două extreme. Astfel, un om prudent nu este nici excesiv de curajos, nici timid. Cumpătarea se află la jumătatea drumului dintre zgârcenie și risipă.
Hristos este suma tuturor virtuților. Dumnezeu este suma întregii frumuseți. Virtutea înfrumusețează sufletul. Prin virtuți este desăvârșită imaginea lui Dumnezeu în om și, de aceea, se face mai strânsă unirea noastră cu Dumnezeu. Această unire se realizează prin Hristos.
Conștiința sau vocea inimii
Conștiința, sau vocea inimii, este definită ca judecata interioară asupra moralității unei acțiuni concrete, ca un judecător interior. Am săvârșit o faptă reprobabilă și mă mustră conștiința.
Conștiința poate fi considerată vocea lui Dumnezeu în inimă, un acuzator implacabil al răului, care nu poate fi redus la tăcere și care arde asemenea unei scântei aprinse. În acest sens, Kant spune: „Două lucruri mă umplu de admirație: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din sinea mea”.
Prima și fundamentala normă a moralității este conștiința. Judecata conștiinței se face asupra actelor concrete, văzute în contextul lor de viață, în legătură cu propria persoană, cu propriile cunoștințe, capacități și posibilități.
Conștiința este, deci, de neînlocuit. A trăi moral înseamnă a învăța să asculți vocea interioară. În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească, să facă binele și să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechile inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”.
Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. Conștiința este nucleul cel mai tainic al omului, unde acesta se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri. Prin conștiință se face cunoscută, în mod minunat, acea lege care își află împlinirea în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.
Iisus Hristos este Adevărul (Ioan 14, 6). El este dreptate, puritate și iubire. Noi avem adevărul, curăția și iubirea și, prin urmare, Îl avem înăuntrul nostru pe Hristos cel viu și jertfelnic.
Virtutea îl îndeamnă pe om să nu se încreadă numai în propriile forțe, ci să spere în ajutorul lui Dumnezeu. Astfel învinge toate temerile și îndoielile cu privire la încercările și greutățile pe care le impune viața spirituală. Depășește chiar și frica de moarte. Cu curaj, Îi oferă lui Dumnezeu trupul și sufletul, pentru a fi mistuite de focul iubirii în slujba lui Dumnezeu.
Curajul este o stare pozitivă în care ne simțim în siguranță, abili, adecvați, capabili, însuflețiți, iubitori și generoși. În general, simțim că avem poftă de viață. Avem simțul umorului, suntem activi, încrezători și gândim cu claritate.
În curaj se manifestă multă energie, capacitate de acțiune, abandon de sine, prezență, spontaneitate, rezistență, inventivitate și veselie. În această stare putem acționa foarte eficient în lume.
Curajul este un sentiment foarte complex. El nu este numai un produs al instinctului de conservare, asemenea fricii. Pentru ca omul să fie foarte curajos, este necesar să fie înzestrat cu o inteligență superioară, controlată de o voință foarte puternică.
Adesea este ușor să trecem de la sentimentele nivelurilor inferioare la nivelul curajului prin simpla afirmație că dispunem de curajul necesar pentru a ne analiza și gestiona sentimentele. Disponibilitatea de a le analiza și de a începe să le gestionăm ne sporește stima de sine.
Dacă, de exemplu, ne confruntăm cu o teamă și nu suntem dispuși să o abordăm, vom scădea în propriii ochi, iar stima noastră de sine va avea de suferit. Dacă însă suntem dispuși să luăm în considerare această teamă, să o analizăm, să-i admitem existența, să vedem în ce măsură ne-a obstrucționat viața și să începem să ne eliberăm de ea, atunci stima noastră de sine va crește, indiferent dacă teama dispare sau nu. Cu toții știm că avem nevoie de curaj pentru a face față temerii.
Acest gen de curaj constituie una dintre caracteristicile nobleții și face ca un om să fie cu adevărat deosebit. În pofida fricii pe care o resimt și a programării negative, oamenii curajoși își trăiesc viața în continuare, fără nicio garanție și fără să știe dacă lucrurile vor lua o turnură mai bună.
Curajul duce, așadar, la creșterea respectului de sine și trezește respectul celorlalți. Nu trebuie să ne simțim rușinați. Când trecem prin experiențe transformatoare, începem să ne percepem teama în mod diferit și încetăm să ne mai fie frică de ea. Nu o mai lăsăm să ne anihileze propria valoare.
Aceasta duce la creșterea forței noastre interioare și a acceptării de sine. La momentul potrivit, temerile latente, care necesită curaj pentru a fi depășite, se vor diminua într-atât încât vom trece la nivelul acceptării.
La nivelul corpului se manifestă, de asemenea, mai multă putere și mai multă energie. Dobândim capacitatea de a le oferi ceva și altora, pentru că relațiile externe nu mai sunt privite în principal ca mijloace de a primi ajutor, de supraviețuire sau de susținere.
Se manifestă dorința de a risca schimbarea paradigmelor. O paradigmă este o întreagă viziune asupra vieții, iar singurele sale limitări sunt date de ceea ce considerăm noi că este posibil. Pe măsură ce vechiul mod de a vedea lucrurile este pus sub semnul întrebării, întreaga noastră viziune asupra vieții începe să se modifice și să se extindă.
Ceea ce înainte era considerat imposibil devine posibil și, în cele din urmă, este trăit ca o nouă dimensiune a realității. Manifestăm capacitatea de introspecție, ne analizăm sistemele de convingeri, punem întrebări și descoperim noi soluții.
Cei aflați la nivelul curajului sunt capabili să facă față realității, să se descurce, să rezolve probleme și devin din ce în ce mai puternici, fiindcă au început să spună adevărul despre ei înșiși.
Tot la acest nivel al evoluției vedem că schimbările în bine sunt posibile. Încetăm să mai învinuim, să mai urâm și să ne mai temem. Ne ridicăm din starea de victimă, de slăbiciune și de apatie și ne dăm silința să facem lumea mai bună.
Renunțăm să ne mai învinovățim și începem să manifestăm compasiune față de noi înșine, recunoscând și afirmând puterea din lăuntrul nostru.
Pentru a ajunge la Adevăr, trebuie să acceptăm că omenirea a fost cufundată mult timp în neștiință și că motivul acestui fapt a fost ignoranța. Prin intermediul înțelegerii putem învăța să devenim ființe care trăiesc în compasiune și să ne recontextualizăm viața în ansamblul ei.
Preot dr. Radu ILAȘ
BucPress
