Deportările comuniste din Basarabia și nordul Bucovinei – 82 de ani de la tragedia zecilor de mii de români

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ora 2:30, a început prima rundă de deportări din Basarabia și Bucovina de Nord, care fuseseră ocupate de Uniunea Sovietică în 1940. Românii au constituit grupul cel mai mare de deportați în Siberia și Kazahstan, însumând peste 70.000 de persoane.

Aceste deportări au fost o formă de represiune politică pusă în practică de autoritățile sovietice. Numărul exact al victimelor acestui tip de represiune nu este cunoscut, estimările indicând câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Deportările s-au bazat pe Regulamentul privind modul de aplicare a deportărilor față de anumite categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKVD-ul RSS Moldovenești a solicitat 1315 vagoane pentru transportul deportaților. Deși directivele veneau de la Moscova, execuția lor a fost realizată de către locuitorii din Basarabia. Membrii noi ai regimului bolșevic au fost promovați în funcții și susținuți în activitatea lor profesională, iar principalul organizator al acestei operațiuni a fost generalul NKVD Sergo Goglidze, numit reprezentant al partidului și guvernului sovietic în Moldova.

Listele cu persoanele deportate au fost întocmite de NKVD pe baza denunțurilor, ținând cont de pregătirea și activitatea șefilor familiilor, precum și de colaborarea acestora cu administrația românească.

“Românii s-au situat pe locul trei ca număr în aceste lagăre, după germani și japonezi” (care erau prizonieri de război), a declarat Vasile Soare, fost ambasador al României în Federația Rusă, în cadrul unei conferințe.

Aceștia au fost considerați de către comuniștii sovietici și de aparatul lor repreziv drept “membri ai organizațiilor contrarevoluționare” și “elemente antisovietice”.

Prima rundă de deportări a fost decisă la 8 iunie 1941, în cadrul unei ședințe comune a Biroului Comitetului Regional Cernăuți al Partidului Comunist al Ucrainei și a Comitetului Executiv al Consiliului Regional Cernăuți.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ora 2:30, aproximativ 1000 de activiști sovietici au pătruns în casele românilor din teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940, în Ținutul Herța (Bucovina de Nord), deportând 458 de familii.

Următoarele persoane urmau să fie ridicate: 32.423 de persoane, din care 6.250 urmau să fie arestate, iar restul de 26.173 de persoane urmau să fie deportate (inclusiv 5.033 de persoane arestate și 14.542 de persoane deportate din RSS Moldovenească).

În cadrul primei runde, aproape 29.839 de români au fost deportați în Siberia și Kazahstan. A doua rundă a avut loc în 6-7 iulie 1949 și a dus la deportarea a 35.796 de persoane, dintre care două treimi erau femei și copii. Ultima rundă a avut loc la 1 aprilie 1951 și a vizat 5.917 membri ai Martorilor lui Iehova.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei în miezul nopții, luând prin surprindere membrii familiei. “Să fiți pregătiți într-un sfert de oră!” era ordinul dat acestor oameni, care erau cuprinși de spaimă și nu înțelegeau unde și de ce erau duși. Adesea, printre cei care veneau să îi ridice se afla și denunțătorul care ajutase NKVD-ul să depisteze elementele considerate periculoase.

Deportaților li se permitea să ia cu ei 10 kg de bagaje pentru fiecare persoană, dar adesea ce era mai valoros sau util în bagaje era împărțit între cei care îi ridicaseră în miez de noapte. Ulterior, erau urcați în camioane sau chiar în căruțe în unele sate și transportați până la gara de tren.

La stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familie într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii în altă zonă.