Nu există o artă care să o întreacă pe cea a educaţiei unui copil…
Sf. Ioan Gură de Aur
Referindu-se la educaţie, ca proces de formare a unor deprinderi la oamenii tineri, cunoscutul eseist englez Francis Bacon sublinia că principalul „diriguitor al vieţii omului” este deprinderea. Şi de aceea, concretiza maestrul, deprinderile cele mai bune urmează să fie altoite tineretului încă din primii ani de viaţă, procesul acesta fiind numit educaţie.
Vorbind în genere despre educaţie ca preocupare formativă a omului trebuie să menţionăm că începuturile ei nu pot fi stabilite din punct de vedere istoric. Or, asupra începuturilor ei nu există şi nici nu pot există date precise. Chiar înainte de constituirea grupurilor umane primare (clan, trib, popor etc.), educaţia a fost o realitate chiar în sânul familiei. Ea rezidă într-un instinct existent în structura umană, care s-a manifestat în sânul familiei încă de la apariţia ei. În acelaşi timp nu se cunoaşte epoca în care să fi existat numai o singură familie. Constituiţi într-o asemenea familie, membrii ei au constatat şi existenţa altor familii. De aici şi apariţia relaţiei sociale, care nu se putea desfăşura la voia întâmplării şi la bunul plac al oricui. Stabilirea şi consolidarea raporturilor dintre oameni şi grupări a impus tuturor şi fiecăruia un anumit mod de comportare. Or, a ajunge să te comporţi într-un anumit fel, înseamnă a trece printr-o filieră educativă, indiferent de dimensiunile ei. Dar manifestarea fenomenului educaţional nu poate fi datorată exclusiv existenţei unui cadru social. Este de presupus pe bune temeiuri că în simplu cadru familial, părinţii tindeau să-şi crească copiii într-un anumit fel, care reprezenta forma lor de viaţă optimă. Nu există, de asemenea, documente care să ateste că în sânul familiei, de la aura omenirii, să fi existat un ideal educativ. Însuşi bunul simţ are rezerve să admită că familia, chiar de la prima ei închegare, şi-a crescut fiii urmărind un ideal educativ. Dar este indiscutabil că pentru a face viaţa posibilă şi suportabilă în sânul familiei, părinţii au trebuit să impună copiilor lor anumite norme de conduită. Acestea au fost primele manifestări ale faptului educaţional. Se înţelege că pe parcursul dezvoltării înjghebărilor omeneşti, educaţia a căpătat noi valenţe, şi de unde ea a fost o activitate derivată dintr-o iniţiativă particulară, a ajuns să fie o preocupare de Stat. Ştim bine ce importanţă avea în societatea românească educaţia. Ea atunci presupunea existenţa unui model, pretindea o persoană care să modeleze fiinţele încă nestructurate, după un anumit sistem educativ, şi de asemenea era de aşteptat ca acest sistem să nu fie unul singur, ci să genereze o multitudine de asemenea sisteme. Ceea ce este evident e că nu ne putem imagina existenţa unei societăţi care să nu pună pe prim plan, printre alte preocupări, procesul educativ.
Astăzi, în acest stadiu de constituire gigantică a societăţilor, diversitatea relaţiilor din sânul lor ameninţă să le descompună şi să le împingă în haos şi anarhie. Or, deoarece ele au nevoie de variate coduri de legi, care să reglementeze diferitele sectoare de activitate, există, în acelaşi timp, cel puţin necesitatea stabilirii unor norme, în primul rând, privind dezvoltarea individului. Şi dacă legea se exercită asupra individului, din momentul în care el devine obiect juridic şi sancţionabil în caz de nesupunere la ordinea publică, obligându-se aşadar la mijloace de constrângere şi forţă, educaţia în schimb se desfăşoară punând accentul aproape exclusiv pe mijloace pacifiste, pe o îndrumare care să câştige adeziunea obiectului ei şi să formeze un ins conform unui model valabil în societatea respectivă. Ca urmare, putem spune că educaţia prezidează în general existenţa individului până dobândeşte răspundere juridică, iar de aici, existenţa lui este prezidată de legea scrisă.
În concluzie vrem să afirmăm că funcţionarea normală a unei societăţi este imposibilă fără să folosească în procesul de dezvoltare al indivizilor ei un capitol extrem de important – cel al educaţiei.
În faza actuală a societăţii noastre, când ea a trecut de la o formă de guvernământ la alta, dacă nu diametral, în orice caz fundamental deosebită, educaţia, atât a individului, cât şi a grupurilor sociale, a căpătat o importanţă crucială. Creşterea numerică a cetăţenilor, apariţia unei diversităţi derutante de profesii şi ocupaţii, face din ce în ce mai dificilă exercitarea legii asupra întregului corp social. Iar acest lucru ne obligă să manifestăm o atitudine mai responsabilă faţă de obligaţiile pe care le avem faţă de societate şi de comunitatea din care facem parte.
Referindu-se la procesele care au loc în societatea statului modern, una dintre personalităţile marcante ale culturii noastre naţionale – academician Zoe Dumitrescu – Buşulenga – remarca într-un interviu că „Pentru mine cuvântul ca logos este fixat şi explicitat în carte. Cartea este prietenul nostru, cartea este instrumentul perfecţionării noastre”. Deci, perfecţionarea sistemului de educaţie trebuie să se bazeze pe carte, pe cuvântul care are puterea sa de sorginte Divină. Astfel, aducând respectul nostru tehnologiilor moderne care au intrat şi în casa noastră: calculatorul, internetul, etc., să nu uităm, totuşi, că fundamentul pe care se ţine întreaga civilizaţie a omenirii este cartea, care secole la rând a contribuit la educarea a zeci şi sute de generaţii de locuitori ai globului pământesc. Şi suntem convinşi de viabilitatea ei încă multe secole înainte.
Pr. Dr. Radu ILAŞ
Urmăriți-ne pe Telegram
