„El va veni — și eu trebuie să fiu în picioare”, spune Maria Țîțîk, o mamă din regiunea Cernăuți, care de aproape trei ani își trăiește viața între speranță, așteptare și durerea unei absențe fără răspuns notează BUKmedia.
Fiul ei, Oleksandr Makarov, a dispărut fără urmă pe 9 decembrie 2023, în apropiere de Mariinka, regiunea Donețk. De atunci, fiecare zi a Mariei este o așteptare continuă, în care timpul nu mai curge normal, ci se măsoară în știri, schimburi de prizonieri și notificări care, de cele mai multe ori, nu aduc vestea dorită.
Femeia nu își lasă telefonul din mână. Verifică neîncetat grupurile unde apar imagini cu militari ucraineni luați în captivitate, urmărește discuțiile, actualizările, orice detaliu care i-ar putea aduce o speranță. În zilele schimburilor de prizonieri, intră de zeci de ori în conturile oficiale, cu o tensiune pe care nu o mai poate ascunde. În casă păstrează albume cu fotografiile fiului, pregătite „pentru orice moment”.
Oleksandr Makarov, sergent inferior și comandant de grupă aeromobilă, avea 35 de ani când a ajuns pe front. Înainte de război lucra în vânzări de materiale de construcții, juca fotbal, practica boxul și rămăsese apropiat de biserică, unde cântase în cor. Chiar și în război, legătura cu viața de dinainte nu s-a rupt complet: între misiuni, făcea sport alături de camarazi și îi trimitea mamei filmări de pe front.
„Nu bea deloc. Acolo a început să fumeze”, își amintește Maria. La un moment dat, i-a cerut să îi trimită țigări. „Mami, aici e altfel… mai ales când mergi în poziții și stai în acele adăposturi”, i-ar fi spus el.
Ultima lor conversație a avut loc în seara de 7 decembrie 2023, înainte de deplasarea pe poziții în zona Mariinka. La ora 23:00 încă vorbeau la telefon. La ora 5 dimineața, Oleksandr era deja în teren. Familia fusese informată că va lua legătura după câteva zile. Dar pe 9 decembrie, liniștea s-a transformat în verdict: Oleksandr și alți opt militari au fost dați dispăruți. În acelea momente, spune Maria, a simțit că ceva nu este în regulă și a început să caute răspunsuri. A urmat confirmarea pe care nicio mamă nu este pregătită să o audă.
Cu puțin timp înainte de dispariție, Oleksandr a reușit un gest de curaj care astăzi a rămas în memoria familiei: a scos de sub foc doi camarazi grav răniți, revenind de mai multe ori în zona bombardată. În acea acțiune și-a accidentat piciorul, dar nu a fost trimis la spital.
„Nu era loc în spital”, i-ar fi spus el mamei. A primit doar îngrijiri de bază. După două zile, șchiopătând, s-a întors din nou pe poziții. Acolo avea să fie văzut pentru ultima dată.
De atunci, Maria Țîțîk trăiește cu o singură convingere: fiul ei este în viață și se află în captivitate. „Are o voință extraordinară. Dacă cineva poate rezista, și el va reuși să reziste…”, spune mama militarului.
Legătura dintre mamă și fiu era una profundă. „Ne înțelegeam din priviri, fără cuvinte”, își amintește Maria. Oleksandr avea grijă de ea, nu o lăsa să ducă greutăți. Îi promitea că după război o va duce să își vadă prietenii din Europa și că va avea timp, în sfârșit, să trăiască pentru ea însăși.
Acasă, îl așteaptă și fiica lui, o fetiță care împlinește șase ani. Crește… Cu un mare dor de tată și cu amintirea despre el, pe care îl cunoaște mai mult din povești și fotografii. Uneori îi păstrează lucruri mărunte, alteori vorbește despre el ca și cum ar putea intra pe ușă în orice clipă.
Înainte de război, Maria cocea prăjituri pentru familie și rude. După dispariția fiului, spune că nu a copt de aproape un an. „Când mă gândeam la torturi, pur și simplu nu puteam…”, mărturisește ea. Treptat, a revenit la această tradiție, pregătind deserturi în zilele importante, ca un gest de continuitate și amintire.
De trei ani, Maria participă la acțiuni publice dedicate militarilor dispăruți și prizonieri. La început, stătea în tăcere, cu un carton pe care scria doar atât: „Unde este fiul meu?”. Spune că atunci nu putea vorbi — doar lacrimile spuneau totul.
Astăzi, femeia își repetă aceeași promisiune interioară: să rămână puternică până la capăt. „Trebuie să fiu în picioare. Dacă se întoarce, trebuie să mă găsească așa”, spune ea.
Astăzi, 10 mai, în Ucraina este sărbătorită Ziua Mamei. Pentru Maria Țîțîk, Ziua Mamei nu este o sărbătoare obișnuită, ci o zi a așteptării. O zi în care speranța rămâne vie, chiar și atunci când tăcerea pare mai puternică decât orice răspuns.
Leonid Parpaut
