Păstrez clar în memorie ziua de 1 aprilie 1991 și prologul acesteia. De fapt, dacă e să fim și mai exacți, este vorba de 31 martie a acelui an, zi atâta deja de îndepărtată, dar evenimentele căreia se păstrează clar în memoria multora care înțeleg sensul istoric și dureros al acestei date. Eram student în anul IV la Facultatea de filologie a Universității de Stat din Cernăuți, dar deja și angajat de aproape doi ani la ziarul raional din Hliboca care încă se numea „Constructorul comunismului”. Acuma îmi dau seama că eram un copil, atunci mi se părea că împreună cu alți semeni de ai mei eram mari și tari, iar sângele fierbea în vene nu numai la figurat, dar și la propriu.
Aproximativ cu vreo două săptămâni până în acea dată de 31 martie, știam că se preconizează un eveniment de mare anvergură la Fântâna Albă, sat despre care auzisem de la moașa Doca (bunica mea) de multe ori ca despre un loc de mare tragedie. Îmi povestea pe secret, când eram încă elev la școală, cum curgea lumea pe drum prin Iordăneștiul nostru plecând spre Varnița pentru a trece noua graniță cu România. Și mă gândeam atunci, venit de la orele de istorie, „ce le mai trebuia acelor oameni? Erau eliberați de sub jugul cotropitorilor germano-fasciști și a burgheziei române, dar ei fugeau…”. Doar bunica, săraca, plângea cu lacrimi mari povestind, și de abia peste câțiva ani am înțeles că plângea probabil și de aceea ce-i povesteam eu de la orele de istorie a Uniunii Sovietice.
Pe la mijlocul lui martie 1991, la volanta din redacția în care eram cel mai tânăr angajat (lucram traducător din ucraineană în română) s-a vorbit despre articolul lui Mikola Rubaneț, originar din Petriceanca, un mic sătuc de pe Siret de lângă Camenca și Suceveni, publicat în revista „Nauka i svit” („Știința și lumea”) despre evenimentele tragice de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Fiind acesta un loc din aria de informare a ziarului nostru, comitetul raional al partidului comunist Hliboca, decise să se publice și în oficiosul nostru informații despre acea dată, „să povestim lumii despre ce au îndrăznit să facă românii cu jumătate de veac în urmă, cum au îndrăznit să forțeze noua frontieră a URSS-ului care adusese lumina în teritorii”. Redactorul publicației noastre, care era din firea sa un om de treabă, dar era și membru în comitetul raional de partid, nu avea decât să execute.
În aceeași perioadă eram și atașat de Societatea pentru cultură moldo-română „Mihai Eminescu” („așa s-a numit inițial pentru a fi totul bine!”), desigur împreună cu alți colegi studenți, care în timp s-au împrăștiat prin lumea mare. Dar eram primit și în Cercul „Arboroasa” a lui Dumitru Covalciuc și acceptat, cred eu, și datorită fratelui Florea, istoric, care o fi spus probabil, „nu vă temeți că el tace…”.
Astfel, revenind la caz, Dumitru Covalciuc, Nicolae Topală, Florea Șapcă și Ilie Sucevan pun la cale instalarea unei Cruci-monument către semicentenarul împușcării în masă a românilor în câmpia Varnița, pe locul unde conducătorul Cercului „Arboroasa” știa că e cea mai mare groapă cu trupurile celor secerați de gloanțele ciumei roșii. Și s-a făcut acest lucru în mare taină, acasă la un gospodar din satul Băhrinești, în șură, noaptea, ca nu cumva să afle serviciile. Crucea a fost instalată tot noaptea, spre 29 martie, ziua „eliberării Cernăuțiului de fasciști și de burghezii români” (ce tâmpenii!!!). Și tot peste ani ne-am dat seama că într-un loc atât de bine păzit de grăniceri, nu or fi văzut ei cum noaptea se instalează crucea? Dar, cel puțin nu s-a intervenit. Atâta doar că în data de 31 martie, dimineața, la vreo 50 metri distanță, lângă vechea cruce de lemn păstrată în original din 1942 și instalată atunci din partea Regelui Mihai, a apărut o cruce de lemn pe o piatră de granit cu dedicație în memoria celor împușcați aici.
La redacție mi-a căzut în mână în secția de traduceri articolul care urma să apară în ziar în ajunul acestei date. Și cel mai mult ce mi-a atras atenția a fost aceea „că protestatarii erau înarmați, lor li s-au luat vreo trei arme de foc, câteva pumnale…”. Am îndrăznit să „sar pește șeful de secție” și să-i zic redactorului șef că aceasta nu-i adevărat. Dar fără gălăgie, mi-a explicat că „a fost așa și partidul știe mai bine decât cei care încearcă și acum să tulbure societatea”.
În dimineața zilei de duminică, 31 martie 1991, la biserica din Suceveni s-a adunat lume foarte multă. Parohul a binecuvântat scoaterea prapurilor și crucilor din biserică. Și coloana care număra circa o mie de persoane a pornit pe drumul zilei de 1 aprilie 1941. În coloană erau organizatori de la Societatea Mihai Eminescu, participanți scăpați cu viață în ziua tragică, reveniți din deportări, urmași și rude a acestora. Impresionant! S-a ajuns pe jos în câmpia Varnița, împădurită special de autorități, pe parcursul anilor, pentru a șterge urmele tragediei. Pădurea era în acestă zi plină de soldați înarmați și eram cu toții convinși că în caz de provocare puteau să tragă, că nu aveau niciun Dumnezeu.
Ajunși la loc, am găsit în desfășurare un „miting de doliu în memoria celor împușcați” la care „plângea” primul secretar de partid cu suita adusă pentru a avea public. Și nici nu puteam spune că nu erau și printre ei oameni de treabă, dar funcția îi obliga. În așa situații noi folosim expresia aproape înaripată „așa erau vremurile”, pentru a îndreptăți ceva îndepărtat de Dumnezeu. Ei — acolo, iar, noi, românimea venită din toată regiunea, ne-am închinat la crucea instalată de Cercul „Arboroasa”.
Trăim alte vremuri… După destrămarea imperiul sovietic, Ucraina devine independentă ca stat. Activitățile de comemorare a martirilor români căzuți aici iau amploare sub tutela autorităților raionale de la Hliboca. De câteva ori vin chiar șefii regiunii Cernăuți, dar cu mare precauție. Organizatorii principali ai comemorărilor erau Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina, administrația și consiliul raional Hliboca, primăria Volcineții Vechi în subordinea căreia se afla Fântâna Albă. Și se părea că a venit democrația și stima față de noi, românii. Dar nu era chiar așa. Ni se slobozise lanțul, dar nu prea mult. Dar era oricum mai bine decât pe vremea comunismului. Pe parcursul anilor aici, sub conducerea autorităților s-a construit un memorial. Întotdeauna în ziua de 1 aprilie, venind, aici am găsit cu toții ordine, trotuare măturate, buruienile cosite, crucile spălate, pe unde trebuie și vopsite. E lesne de înțeles cum arată un loc împădurit după iarnă. E natural. Și totul s-a făcut întotdeauna cu forțele primăriei locale și a raionului. Nu-i jelesc, dar constat un adevăr. Însă când se ajungea la vorbă și la îndreptățirea celor împușcați, întotdeauna au fost divergențe: mai întâi erau „dușmani ai poporului”, apoi „printre români erau și alte naționalități”, apoi „împreună cu românii erau și ucraineni”, a urmat „aici au căzut bucovineni” și iată-ne la 1 aprilie 2023, o comemorare organizată frumos de primăria comunei Camenca, dar la care nu s-a rostit niciun cuvânt în limba română și nici nu s-a pomenit vreodată de românii căzuți aici, chiar de acei care vorbesc prost ucraineana. Decât doar cu excepția doamnei Irina Loredana Stănculescu, Consul general al României la Cernăuți, reprezentanta statului Român în aceste teritorii, sosită împreună cu diplomații Dan Constantin, ministru-consilier, Laurențiu Ciocan, consul de carieră. Excelența Sa cu lacrimi în ochi a vorbit despre românii împușcați pentru libertate, despre ajutorul și sprijinul Ucrainei în integrarea europeană și în NATO, dar pentru aceasta politica statului față de minorități trebuie să fie alta. Cea europeană. Iar în cazul nostru, reprezentantului oficial invitat al statului vecin nu i s-a organizat măcar un translator pentru a înțelege cele vorbite în limba celora pe osemintele cărora umblăm. Cu asemenea atitudine greu îi va fi Ucrainei la integrarea adevărată, a menționat șefa misiunii diplomatice române de la Cernăuți. Trist!
Apoi a urmat un tedeum oficiat de preoții veniți de la Biserica Ortodoxă a Ucrainei.
Ce-i drept, preoții de la Biserica Ortodoxă Ucraineană, împreună cu etnicii români și oaspeții veniți la comemorare de la București, Suceava, Botoșani s-au retras la Crucea „Arboroasei” unde s-au rugat în limba celor împușcați. Și nu e pentru prima dată această divizare, cum spun unii. Acum trei ani, când a venit lumea, autoritățile regionale „și-au luat echipa” și au plecat… Și au mai fost de acestea nu odată. Și nici nu pot să cred că nu vor mai fi. La crucea „Arboroasei” s-a slujit în limba română și are dreptate părintele Ioan Gorda spunând că „în această pădure ne putem ruga oriunde, că peste tot au fost împrăștiate osemintele românilor împușcați”. Aici doamna Irina Loredana Stănculescu ne-a îndemnat să nu-i uităm pe cei căzuți pentru limbă și libertate, aici a vorbit parlamentarul român Viorel Focșa, secretara Uniunii interregionale „Comunitatea românilor din Ucraina” Aurica Bojescu…
Au trecut 32 de ani de când ne amăgim cu democrația. Însă întotdeauna ne-am bucurat de ea. Și am crezut în ea. Și facem tot posibilul să mai credem. Și mă întreb: ce s-a schimbat la Fântâna Albă de la mitingul de doliu de la 31 martie 1991 și 1 aprilie 2023? În atitudinea față de noi — aproape nimic. Iar noi prin loialitatea noastră întotdeauna am dat dovadă că dorim să trăim într-o Ucraină cu adevărat democratică și europeană.
Cert rămâne un singur lucru: Indiferent în ce limbă, cine şi ce ar vorbi, sub aceste cruci zac osemintele miilor de români. Aici Dumnezeu vorbește românește… Toţi ceilalți pot să vorbească în ce limbă doresc.
Urmăriți-ne pe Telegram – t.me/bucpress
