Este admirabil efortul românilor din regiunea Cernăuți de a-și păstra și promova cultura prin înființarea unor muzee personale. Un exemplu remarcabil este cel al lui Ionică Semeniuc din Voloca, care a adunat obiecte vechi ce povestesc despre viața și tradițiile românilor din zonă. Alte inițiative similare izvorăsc din dorința de a păstra, chiar și dincolo de granițele țării, o parte din cultura și istoria Bucovinei, scrie publicista Maria Toacă în revista de istorie și cultură „Glasul Bucovinei” (Cernăuți-București), 2024, nr. 1-2 (ciți online AICI). Textul îi menționează și pe frații Gheorghe și Vasile Puiu, care, deși sunt departe de casă, păstrează și expun relicve bucovinene în locuințele lor din Rusia, creând astfel legături culturale între trecutul și prezentul românesc. Silvica Leah din Sadagura și-a transformat casa într-un muzeu privat, unde a adus toate comorile moștenite din Boian, pe care ulterior le-a donat școlii locale pentru a educa generațiile tinere. De asemenea, directorul Nicolae Bodnariuc, de la școala din Oprișeni, a contribuit la conservarea vestigiilor istorice locale prin Muzeul „Maximilian Hakman”, iar Vasile Ioneț din Iordănești păstrează memoria strămoșilor prin Marea Casă a Liceului.
BucPress vă invită să citiți articolul semnat de Maria Toacă „Fascinaţia muzeelor la românii din Ţinutul Cernăuţiului”
Provocarea lui Ionică Semeniuc din Voloca
Am ajuns și eu într-un târziu de seară la casa cu miracole a lui moș Ionică Semeniunc din Hrușăuți, comuna Voloca, vestită în împrejurimi și vizitată de multă lume. „O să vă aștept lângă biserică”, mi-a spus la telefon, cam trist când a aflat că am și alte treburi la Voloca. Într-adevăr, la casa-muzeu a lui Ionică Semeniuc nu se poate merge cu graba. Dar și în scurtul răstimp avut la îndemână am rămas încremenită în fața tezaurului adunat de venerabilul păstrător de comori naționale și lucruri ce poartă duhul veacurilor trecute. Aidoma unui muzeograf școlit, priceput în a-și uimi vizitatorii, a luat din pridvor un obiect în formă de cobză, întrebându-mă cam ce cred eu că ar fi acesta. Desigur că n-am ghicit. De unde puteam să știu că e un uscător de păr din timpuri când nu era nici pomină de curent electric?! Niciodată n-aș fi crezut că a existat un astfel de obiect, dacă nu-l vedeam în muzeul lui moș Ionică. Nu-și amintește nici el unde l-a descoperit, dar e sigur că are mai mult de-o sută de ani și că le servea doamnelor.
Povestea lui Ionică Semeniuc din Voloca, cel mai vârstnic dintre voloceni, care știe totul despre vatra sa natală, urmează la finele acestui articol, după depănarea unei suite de oameni ce i se aseamănă. Or, insistența sa de a-i face o vizită la căsuța cu minuni păstrate de la bunici și părinți, adunate de prin cămările satului, m-a dus cu gândul și la alți români din părțile noastre care, obsedați de patima de a păstra lucruri din timpuri apuse, și-au făcut muzee în propriile case. Drept că nu atât de mari și bogate ca în gospodăria românului de la Voloca, însă au găsit măcar o cămăruță, măcar un colţişor pentru bruma de avere moștenită din străbuni.
Și cei plecaţi de-acasă au luat o scânteie din vatră
De la Gheorghe Puiu, cântărețul nostru ce nu contenește în mărturisirea că-i „român din Bucovina și e harnic ca albina”, am auzit despre fratele său Vasile, înzestrat şi el cu o voce minunată, dar pornit pe alt drum. A absolvit mai întâi o şcoală de cooperaţie, apoi şi un institut tehnic. A lucrat la uzina „Elektronmaş” din Cernăuţi, contribuind la organizarea a trei secţii. Timp de un deceniu portretul său s-a aflat pe panoul de onoare al oraşului. Apoi, din motive familiale, soarta l-a îndepărtat de meleagurile natale. Deşi îi despart sute de kilometri de casa părintească, Gheorghe mărturiseşte că este foarte ataşat sufleteşte de fratele său: „Are vocaţie pentru istorie, se interesează de trecutul neamului, de mănăstirile din România. Când a plecat din Cernăuţi, a luat de la părinţi râşniţa şi alte multe obiecte vechi. Acolo, în Rusia, unde îşi duce traiul, şi-a amenajat în propriul apartament un mic muzeu al Bucovinei. Nu-i în stare să facă drumul lung până la fraţi, dar îşi alină dorul printre lucrurile ce poartă căldura vetrei străbune”. Mai mult decât toate pe aceşti doi fraţi şi sora lor Elena îi uneşte o trăsătură specifică neamului lor – devotamentul faţă de neam.
Un fior din valurile Prutului, o rază din soarele satului său de baştină Mămăliga de la hotarul cu Moldova am găsit în apartamentul din Chișinău al compozitorului Dinu Matvievici. Cele admirate în odaia sa le-am numit „lucruri sărutate de eternitate”.
Pentru prima dată în vara anului trecut, sosind la Chișinău, nu m-am oprit la vechii prieteni. Deoarece mă aflam în tandem cu colega, jurnalista Carolina Jitaru, am fost găzduite de rudele ei Dinu și Adela Mateevici, ce-i sunt și nași de botez în lumea muzicii. Din primele vorbe cu gospodina casei, mi-am dat seama că pot să-i spun simplu Adela, că avem un ocean de amintiri comune – despre profesori, colegi de facultate, peripeții din anii de studenție. A absolvit ca și mine jurnalistica la Universitatea din Chișinău, am locuit la același cămin studențesc, numai că în ani diferiți. Am parcurs de multe ori același drum, Adela Nistreanu (numele de până la căsătorie) fiind originară din localitatea Criva. Posibil s-o fi văzut și la cinematograful „Patria”, unde a lucrat câțiva ani, sau la MOLDCINEMA, unde a ocupat funcția de director timp de două decenii. Dar am lăsat să se liniștească emoțiile acestor nostalgii, impresionată de micul muzeu al domnului Dinu. Pasionat din copilărie de lucruri de la care adie eternitatea, a adunat relicve ce poartă istoria familiei, marcate de valori sentimentale. De la bunica a moștenit o farfurie de ceramică din anul 1750, de la bunicul Simion Baltă din Mămăliga păstrează nişte coarne semețe de cerb, pe care acela le-a găsit în pădurea de lângă Prut. De pe meleagurile sale natale a adus mai multe lucruri scumpe inimii. Nu mă puteam desprinde de la un scaun din perioada austriacă, găsit de compozitor la Cernăuți. Numai bine să te relaxezi pe el cu un „Lepturariu rumînesc” de Aron Pumnul, descoperit în podul bisericii din Tereblecea. Carolina, înainte de a găsi un toporaș de când era stră-străbunica fată, a încremenit în fața vechiului gramofon. Motanul, cu nume celebru „Dali”, ne privea mândru, parcă dorind să ne spună că toate aceste minuni îi aparțin, sunt și ale lui.
Silvica Leah (cu numele de familie Fedoreac până la căsătorie) n-a plecat departe de acasă. Ca distanță nu e lung drumul de la Boian, satul ei natal, până la Sadagura, unde locuiește în prezent. Însă sufletul i-ar fi fost orfan la noul loc de trai, dacă nu lua lucruri scumpe din leagănul Boianului, din inima română a Bucovinei, care demult, după apusul dinastiei Hurmuzăcheștilor, la Sadagura nu mai bate. După ce a devenit vestită în întreaga regiune și muzeul ei de la mansardă a fost oficial înregistrat la primăria orașului Cernăuți, Silvica a făcut un gest uluitor: a donat întreaga bogăție de la mansardă Liceului din Boian-centru, unde a învățat și ea odată. Dorința i-a fost să se bucure şi copiii de azi aşa cum se bucura ea în anii de școală de bruma de exponate adunate într-o mică sală. Dar până să ajungă la Boian, muzeul ei a fost vizitat de copii din Cernăuți și localități din jurul orașului. Bunăoară, anul trecut, atrăgându-i pe liceenii de la „Alexandru cel Bun” în proiectul „Creștem românește”, aprobat și susținut de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am ales să începem parcursul momentelor „creșterii” din podul casei Silvicăi și mamei sale Felicia, născute și cu o mare parte a vieții trăite în spiritul tradițiilor românești la Boian, dar care peste ani s-au îndepărtat de vatra natală. Sufletul, însă, le-a rămas același, în credința și datinile moștenite din moși-strămoși. Am vrut să le arăt tinerilor de la oraș cum nu se stinge glasul sângelui, cum arde focul dorului, cum merge omul spre împlinirea unui vis. Nici într-un muzeu din Cernăuți ei n-o să vadă relicvele adunate de prin toată Bucovina.
Pe stăpânele neobişnuitei case Silvica şi mama ei Felicia Striencu-Fedoreac le-am cunoscut poposind în universul lor de poveste înainte de declanșarea pandemiei COVID-ului, pe la finele lunii august. De-atunci am devenit şi eu o părticică din neamul lor cel de demult, adunat cu dragoste şi pietate să-şi dăinuiască veşnicia la loc de cinste, în liniştea de sus a casei. Comorile adunate la mansardă s-au înmulţit, cucerind sute de admiratori. Au vizitat-o grupuri de elevi, a trezit interesul jurnaliştilor români şi ucraineni de la televiziunea regională, în anturajul relicvelor găzduite de Silvica s-au adunat profesori de istorie la lansarea unei cărţi despre Sadagura.
La mansarda Silvicăi s-au intersectat drumurile eroilor cărții lui Gheorghe Botă cu cele ale relicvelor adunate de gospodinele casei. Ambii, cu rădăcinile adâncite în moșia lui Ion Neculce a Marelui Boian, au și destine asemănătoare, trăind într-un anturaj unde nu se vorbește limba maternă, româna de acasă. Dar au luat cu ei dragostea cea dintâi pentru poveștile auzite în copilărie, Gheorghe Botă făcându-se cunoscut ca un împătimit al scrisului, iar Silvica Leah – ca o neostenită căutătoare și adunătoare de lucruri din trecut, frumos rânduite în muzeul ei privat, care a avut oaspeți vestiți – scriitori, diplomați, parlamentari, etnografi… Dar n-a mai simțit de la nimeni atâta bucurie și emoții ca de la vizita copiilor de la Liceul „Alexandru cel Bun”. Unicul ei copil, fiica Oxana, a absolvit, cu excelență, această primă școală românească din centrul Cernăuțiului în anii când era director regretatul Mihai Jar. A fost o elevă exemplară, lăudată de profesori, admirată de colegi. Acum, de zeci de ani, e dureros de departe. S-a căsătorit după absolvire, a plecat cu soțul tocmai peste Atlantic. Silvica are nepoți mari, îi vede numai pe Skype, inima rupându-i-se de durere că nu i-a ținut nicicând în brațe, nu le-a împărtășit din dragostea și pasiunile ei. De aceea în fiecare fetiță ce i-a urcat scările la mansardă parcă o vedea pe Oxana ei. Povestindu-le copiilor despre obiectele adunate, i se părea că le vorbește nepoților ei… Nici nu știa de unde să înceapă, despre care lucruşor să le vorbească, căci fiecare – năframă, chingă, brâu, pernuţă, broderie, cuşmă, ştergar, farfurie, basma, felinar, păretar, covoraş, cufăr – îşi are în spate o istorie veselă sau tristă, ascunde o poveste de iubire, poartă urma unei lacrimi… Adunându-le, Silvica ştie de la cine vin aceste neasemuite relicve, cui au slujit, pe cine au încălzit. Ne-a atras atenția la colecţii de ulcioare şi farfurii de ceramică din secolele trecute, la basmale înflorate, negre, cu ciucuri de mătase… Profesoara Larisa Jar a „testat” furca încărcată cu un caier de lână. Mai încolo ne îndemnau la lucru ragila şi piepteni mai fini pentru fuioare, „maşina” de curăţat porumb, covăţica din lemn şi câte alte obiecte ţărăneşti care stau la sfat între ele în podul cu mistere, bucurându-i pe bătrânii şi tinerii din palidele fotografii – adevăraţii stăpâni ai regatului de străbune comori. Chiar îmi imaginez fascinantul lor sfat în miez de noapte, lucru mai greu de înțeles pentru tinerii născuți la oraș. Totuși, minunatele covoare, prosoapele, grădina cu flori de pe fețele pernelor nu puteau să nu le fascineze pe fetițe, dar mai ales vechea oglindă în care se vedeau ca adevărate zâne din poveștile lui Creangă.
Ce nu înțelegeau tinerii vizitatori, le povestea Silvica: despre extraordinarul cufăr pictat în nuanţele tricolorului, lada de zestre adusă la Boian de bunica sa Margareta din Mahala în 1931, când s-a măritat cu boinceanul Florea Striencu; despre tragicul destin al tinerilor soți după ocupația sovietică din 1940 și deportarea bărbatului într-un lagăr din Iakutia, unde era înhămat la plug în locul cailor și mânat să are câmpul; despre monumentala carte cu motive ale industriei casnice de broderie din Bucovina în trei limbi (germană, ucraineană și română), o copie fidelă dăruită de primăria orașului. Nu ne puteam desprinde privirile de la minunatul blidar cu oglinjoare din perioada austriacă, ce-și trăia ultimele zile în şopronul unui gospodar din Mahala, iar dintr-un ungher ne chema un cântar la fel de vechi din bronz, acoperit de „papină” (un fel de mucegai care îi atestă valoarea de unicat muzeistic), mai încolo – un șal purtat de flăcăi pe la începutul sec. XIX, niște cizme bărbătești din aceeași perioadă… Doamnele profesoare s-au interesat de istoria a două costume populare. De dragul trecuților strămoși care o privesc cuminți din îngălbenite poze, Silvica s-a învăţat să le insufle viaţă, redând strălucire la două cămăşi brodate –prin anii 1860-1870, despre care mamă-sa spune că au fost cusute la lumina lunii. Un costum e în stil oltenesc, dar tot la Boian a fost cusut.
Afară ne zâmbeau trandafirii. Ne-au mângâiat cu aromele lor târzii, superbi, mândri asemenea celor de pe covoarele de la mansardă, încât ne întrebam încremeniți în admirație: au coborât florile de sus în fața casei? Ori au urcat toate în muzeul Silvicăi, lăsându-și rădăcinile și ghimpii să înfrunte brumele toamnei?
Povestea unei lăzi cu inimă tricoloră
Credeam că știu despre toate minunile adunate de gospodarul din Boian Vasile Botă în mândra casă a familiei sale, cu aură românească și relicve de muzeu. Însă de fiecare dată când se ivește prilejul de a-i trece pragul descopăr câte ceva nou, necunoscut mai înainte. Nu demult, aflând că am venit cu ai mei la țarina părintească, a insistat să intrăm și pe la el. Tabloul lui Ștefan cel Mare, pictat pe un perete și renovat după reparațiile din anul trecut, îl mai văzusem, și cel al părințiilor săi, de asemenea, îmi era cunoscut. Ce n-am văzut până acum în casa soților Silvica și Vasile Botă este o ladă proaspăt pictată cu flori de romaniță. Mi s-a părut nou-nouță, doar inima tricoloră de pe capacul lăzii îmi amintea de cele văzute în sălile de muzeu de la Ostrița-Mahala, Iordănești, Crasna, la boinceanca Silvica Leah (Fedoreac)… „Nu te uita că e proaspăt pictată, și lada mea e tare veche, de pe vremea când era bunica Sanda din neamul Morgoci fată mare. Mi-a dat-o nu demult nepoata Maria de la sora mea mai mare, Anița, Dumnezeu s-o ierte! Din ornamentele de odinioară nu s-a păstrat decât inima în trei culori. De aceea l-am rugat s-o înnoiască pe un pictor din Costiceni, care mi l-a desenat și pe Ștefan cel Mare”, începu Vasile să-mi depene povestea. Lada bunicii, plină cu zestre, a fost transmisă Mariuței (mama lui Vasile), care la rândul ei a scos-o la loc de cinste la nunta fiicei Anița.
Când s-a măritat soră-sa Anița, Vasile Botă era un băiat de vreo zece ani. Două perechi de cai înhămați la două căruțe încărcate vârf duceau zestrea miresei la casa mirelui Gheorghe Țurcan. Vasilică stătea țanțoș pe ladă, el fiind mai marele peste toată bogăția surorii sale. „Cumpărătorul”, viitorul cumnat, a negociat lada cu tot ce era acolo. „Mi-a dat o băsmăluță înnodată la un capăt. Am găsit cinci ruble în ciotul cela. Erau bani mulți atunci, pe la sfârșitul anilor ’50”, își amintește fratele Aniței. De aceea îi și este atât de scumpă lada cu inimă tricoloră. Era perioada când boincenii au fost înscriși moldoveni în buletine, însă în piept le bătea inima română, o dovadă fiind lăzile cu zestrea mireselor.
La fel de scumpă ca valoare sentimentală, dar și artistică, îi este o farfurie de ceramică, pictată, ce-i împodobește colecția de pe pereți. A pus-o lângă icoana Maicii Domnului, pentru că e de la nașa sa de botez, Paraschiva din Arboreni. „Mama a păstrat-o ca ochii din cap, era lucrul cel mai de preț în casa noastră. Mi-a dat-o când a văzut că adun vaze și farfurii de ceramică. Mi-a spus să am grijă să nu se spargă, că mi-a dăruit-o nașa la botez, plină cu făină și câteva ouă”, le povestește Vasile nepoților, viitorii moștenitori ai relicvelor familiei. De câte ori le spune povestea lăzii și a farfuriei se roagă, în gând, Domnului să nu dispară inima română din casa sa.
Altare ale trecutului românesc în școli
„Nicăieri în lume nu veți găsi un muzeu ca al nostru”, ne spune Nicolae Bodnariuc, directorul școlii din localitatea Oprișeni, invitându-ne în Muzeul „Maximilian Hacman”. E deschis de 21 de ani, însă mulţi i-au pășit pragul pentru prima dată la 22 septembrie 2023, la sărbătorirea celor două decenii de la înființare. Desigur, în lume mai sunt asemenea muzee de arheologie și etnografie, mai spațioase, poate și mai bogate în exponate. Dar nicăieri nu e ca la Oprișeni, unde elevii, împreună cu directorul Nicolae Bodnariuc, au scos din negura veacurilor, din adâncul gliei străbune obiecte întregi și fragmente ce mărturisesc urmele dacice pe aceste meleaguri. De aceea am certitudinea că nicăieri în lume nu s-a cercetat atât de minuțios, de conștiincios și cu maximă responsabilitate, cu atâta pasiune cum a făcut-o la început și continuă s-o facă istoricul Nicolae Bodnariuc. Și consulul general al României la Cernăuți, doamna Irina-Loredana Stănculescu, le recomandă oaspeților din România să treacă neapărat pe la Oprișeni, mai ales că drumul de la vamă sau spre vamă trece prin această localitate aşezată la o azvârlitură de băț de frontiera cu România. La fel şi ea prima vizită a făcut-o la Oprișeni, în calitate de șef al misiunii diplomatice române la Cernăuți, purtată de interesul de a vedea această unică instituție muzeală din regiunea Cernăuți, dar și din întreaga Ucraină.
Patronul muzeului Maximilian Hacman, născut în familia preotului Vasile Hacman din Oprișeni în anul 1877, a fost foarte apropiat de istoricul Ion Nistor, pregătind împreună unirea Bucovinei cu Patria-mamă. Jurist de profesie și profesor universitar, a fost decanul Facultății de Drept și, un timp scurt, rector al Universității din Cernăuți în perioada anilor 1921-1922. Maximilian Hacman a participat la Congresul General al Bucovinei, la care s-a votat Unirea. În 1940 a reușit să se refugieze pe teritoriul neocupat al României, revenind după un an, ca în 1944 să părăsească pentru totdeauna meleagul natal. După moarte (a decedat în 1961, la Turda), a avut norocul să revină acasă, la Oprișeni, cu numele ce-l poartă această originală instituție de muzeu.
Într-un anturaj de poveste dăinuiește veșnicia românească la școala din Iordănești, condusă de directorul Vasile Ioneț. Prezentul și viitorul satului, zilele de astăzi și cele de mâine se reflectă în ochii și pe chipurile generației tinere de elevi, le auzim în vocile care recită și cântă la sărbători. Iar cu trecutul de la care pornesc toate cele bune și frumoase, ramificate în sufletele tinere, ne întâlnim în Casa Mare a Liceului. De fapt, duhul strămoșilor sălășluiește nu doar în Casa Mare și încă într-o cameră de muzeu ale instituției de învățământ, ci pretutindeni în sufletul românilor care au pornit de la rădăcinile acestei comunități. O scumpă relicvă este Tricolorul, salvat în timpuri de prigoană națională, dar și toate celelalte lucruri poartă o istorie, o făclie vie de la candela strămoșilor. Nu pentru prima dată s-a aflat în Casa Mare a iordăneștenilor consulul general al României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar cu trepidantă emoție, împreună cu domnul Vasile Ioneț au aprins simbolic lampa ce ne amintește de nopțile nedormite ale bunicilor. Acele nopți la flacăra palidă, când mâinile și imaginația lor au dat viață minunatelor costume populare păstrate în muzeu, îmbrăcate și purtate de tineri cu mare dragoste la sărbători.
Ne-am amintit și de momentul de la 15 iunie 2023, de ziua omagierii Poetului Naţional, când de la Muzeul istorico-etnografic al Liceului din Iordănești cele mai de valoare exponate și-au găsit loc la Palatul Național. Mostrele expuse, care ne duc cu secole în urmă, sunt o expresie vie a urmelor românești pe aceste meleaguri.
Și la Boian cresc mărturisitori ai originii străbune. La 21 februarie, de Ziua Internațională a Limbilor Materne, am fost invitată la o lecție de iubire pentru limba română la Liceul Nr. 1 din Boian. Înainte de a intra în atmosfera de sărbătoare a limbii materne, doamna directoare Angela Botă mi-a propus o scurtă plimbare pe aleea de minuni ce duce în raiul comorilor populare, adunate în sala de muzeu. Am acceptat cu plăcere, având interesul meu să mă „salut” cu manechinele donate de Societatea „Doamnelor Române”, pentru a pune în valoare portul popular de zile mari al boincenilor. E un ritual încetățenit din august 2021, când la Liceul Nr.1 din Boian a fost inaugurat muzeul, ca oaspeții să treacă mai întâi prin cămăruța unde sălășluiesc în armonios aranjament relicvele populare adunate de la săteni, scoase din lăzile de zestre ale bunicilor. Așa am aflat și eu că data de 21 februarie, pe lângă faptul că e sărbătoare a limbilor materne, mai este însemnată și ca Ziua Internațională a Ghidului de Turism.
La Liceul din Boian-centru există o motivație esențială de a marca această dată. De la deschiderea muzeului, elevii sunt pasionați de căutarea unor obiecte din vechime, ajutându-le profesoarelor Cristina Nelici și Sofia Jalbă să-i îmbogățească tezaurul popular. Copiii au descoperit că din trecut ne vin atâtea lucruri frumoase și, sub îndrumarea acestor două profesoare responsabile de funcționarea muzeului, ei învață să prețuiască valoarea lor. Pentru liceenii acestei instituții fiecare exponat prezintă nu doar interesul de a-l privi, ci le trezește curiozitatea de a-i cunoaște povestea, de a-i cerceta originea și specificul național. Bunăoară, Nichita Nelici din clasa a VIII-a participă deja al doilea an la concursul regional al tinerilor ghizi, desfășurat sub egida Muzeului Etnografic Regional din Cernăuți. Cunosc dăruirea mamei sale, prof. Cristina Nelici, angajată în munca de înființare a muzeului și, desigur, nu greșesc când spun că i-a transmis fiului pasiunea pentru investigații. Îndrumat de conducătoarea de proiect, profesoara Sofia Jalbă, Nichita a câștigat anul trecut premiul I cu lucrarea despre cea mai veche casă din Boian.
E incredibil, e un adevărat miracol că în satul mistuit de focul primului război mondial oamenii care s-au întors din străinătăți la cenușa și ruinele de acasă au păstrat lucruri devenite astăzi relicve de muzeu. Sofia Jalbă m-a însoțit la străvechea căsuță care-i asemenea unei ființe vii, țărancă cu brâul de humă, dar și adevărată eroină, deoarece în prezent este unica din cele 23 rămase în „picioare” în vâltoarea primului război mondial. Visul tinerei profesoare era s-o scoasă cumva din Hucău în centrul Boianului, pentru a adăposti în ea tot ce a adunat în muzeul școlii. Această casă, prezentată de elevul Nichita Nelici la concursul ghizilor, e și ca un monument al rezistenței boincenilor în timpuri de cumplită cumpănă.
Anul acesta Nichita Nelici și-a ales ca obiect de cercetare ștergarele brodate, prezentând pentru concursul regional al ghizilor diferite tipuri, cu descrierea detaliată a ornamentelor. S-a clasat pe locul al II-lea între un număr mare de concurenți, considerând că și aceasta e o victorie, pentru că a prezentat o parte din istoria țesută a neamului. A avut un teren imens de cercetare. De curând muzeul s-a îmbogățit cu o colecție impresionantă de ștergare, grație donației generoasei Silvica Leah, care și-a trimis la vatra natală toate comorile de la mansarda casei sale din Sadagură.
La Liceul din Mămăliga ne-a adus spectacolul prilejuit de lansarea CD-ului Carolinei Jitaru, absolventă a acestei școli. Întâi au fost copiii cu trandafiri, cântecul și lacrimile, iar la finalul întâlnirii – un popas în muzeul Liceului. Este locul unde profesorul de istorie Viaceslav Nistrean a adunat dovezi despre începutul începuturilor acestei așezări de lângă Prut – relicve din perioada scitică, mostre ale culturii cucutene, o icoană a Sfântului Andrei, salvată de necredința păgânilor, unelte vechi meșteșugărești, coșuri împletite și mândre covoare, costume populare, catrințe cum numai la Mămăliga se purta odinioară.
Muzeul Liceului din Crasna păstrează memoria poetului Ilie Motrescu, victimă a organelor represive sovietice, asasinat în împrejurări neelucidate nici până în prezent. Despre oamenii care au pus bazele muzeului le povestește vizitatorilor secretara instituției, responsabilă și de această sală, prof. Mariana David. Muzeul a fost deschis cu concursul bucureșteanului dr. Laurențiu Dragomir, reprezentant al Asociației pentru Protecția Patrimoniului din București, în septembrie 2022, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la nașterea poetului. În această sală, printre lucruri ce respiră cu istoria seculară a moșiei pomenite în hrisoavele lui Alexandru cel Bun, a pământului pe unde „Cu brațul vlăguit de grele arme,/ sub muntele acesta Ștefan doarme…”, și-a găsit pacea și înveșnicirea memoria temerarului exponent al crăsnenilor, „scoborâtor din semeția dacă”, Ilie Motrescu. Și tot în această sală, în preajma împlinirii a unui an de la trecerea la Eterna (24 octombrie 2022), a fost pomenit poetul Ilie T. Zegrea – de cei mai apropiați, care au împărțit cu el durerile și bucuriile, i-au înțeles zbuciumul.
La Ostriţa-Mahala datinile românești renasc și la gura cuptorului. Aș scrie mai poetic –„la focul din vatră”. Însă știu cât de mult a ținut responsabila de viața culturală a comunei Mahala, Elena Nandriș, să aibă la clubul din Ostrița-Mahala, pe care îl patronează și unde desfășoară activitatea artistică, o „cas-cea mare” – o sală de muzeu, cu un cuptor pentru copiii satului. A visat la un cuptor nu ca decor, ci unul adevărat, în care arde focul și nu iese fumul în casă, se coc colaci și se înfundă oale de lut cu sarmale, ca pe timpurile străbunicilor. A avut curaj în prag de iarnă să înceapă o întreagă „revoluție”, demolând pereții din interior, modificând camerele, punând pe roate renovarea clădirii. Un plus de încredere și imbold i-a dat susținerea din partea Guvernului României, lucrările de renovare fiind realizate în baza proiectului finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Au pus umărul și părinții copiilor – membri ai ansamblului artistic, și șeful clubului Dumitru Zaidel, iar la copt colaci și gătitul sarmalelor s-au găsit destule gospodine sub îndrumarea bibliotecarelor Mariana Boicuc, Olga Zaidel, profesoarei Elena Zaidel, meșteriței Maria Tatarciuc.
După zile de zbucium înnegurate de griji și nopți albe de nesomn, a bătut ceasul sărbătorii, când în jurul cuptorului, aidoma celui fermecat din povestea lui Ion Creangă, s-a adunat multă lume bună să se bucure de căldura focului din vatră, dar mai ales de fericirea din ochii copiilor. La aprinderea focului în cuptor a participat și echipa Consulatului General al României. Pe lângă cadoul „dulce”, lăsat sub pomul de Crăciun de doamna Irina-Loredana Stănculescu, șefa misiunii diplomatice, a fost prezentată ediția de gală a volumului Un consulat regal la Cernăuți, dedicat Consulatului Regal al României la aniversarea a 130-a de la înființare (1892-2022) și împlinirii unui sfert de veac de activitate a Consulatului General al României la Cernăuți.
Aflându-ne în mijlocul copiilor, ne-am reîntâlnit și noi, cei mari, cu copilăria din casele părintești-bătrânești, luminate de lampa cu petrol. Am călătorit printr-un secol de minuni ce numai la muzeu pot fi văzute astăzi, dar ne-am convins că obiectele adunate în muzeul ce prinde viață la Ostrița-Mahala nu sunt doar pentru decor. Muzeul e un organism viu, cum l-a dorit doamna Elena Nandriș. La stative se poate țese cu adevărat, din caierul de lână prins în furcă se poate toarce, în cuptor se poate coace, iar pe cuptor, mici și mari, pot să urce să se încălzească după un ger zdravăn de afară.
Tinereţe fără bătrâneţe într-o gospodărie ţărănească
Pășește sprinten spre cel de-al 92-lea leat, asemenea unui bărbat în floarea vârstei, Ionică Semeniuc. Ia uneori și cârja în mână, dar mai mult pentru a-și afișa o ținută impozantă. Moș Ionică spune că a ajuns la vârsta ce o are fără ca să-i fie bătrânețile „haine grele”, pentru că în lunga sa viață n-a băut şi n-a fumat. Glumeț cum îl știm, de la o vreme a prins gust să spună că ar trebui acum să-i bată ceasul de plecare și că Dumnezeu îi pregătește foaie de drum. Doar n-a rămas nimeni de seama lui pe-aproape câtă-i Voloca de mare, el fiind unicul semincer lăsat de Dumnezeu ca să nu se piardă duhul de cândva al românului, să vadă copiii de azi tot ce-au avut frumos și de folos strămoșii. Îi este drag să trăiască, dar știe că omul pe pământ e trecător, că numai în basme există tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. De aceea și-a adus povestea în casa sa, adunând lucruri din vechime – dintre cele fără bătrânețe și fără de moarte. Parcă poate să îmbătrânească vreodată cămașa ce-o îmbrăca la horă cu două sute de ani în urmă bunică-sa Anița, ori alta mai tânără – o ie a mamei sale Varvara, sau costumul său de mire?! Cine din tineri a văzut sau a auzit de drâmbă! Dar el o păstrează ca pe o relicvă, pentru că i-a dăruit-o vestitul consătean, artistul poporului Ioan Paulencu. Când o ia în mână, parcă aude tristețea Codrilor Cosminului, îngânată cu solemnă monotonie de tânărul Ionel, cel care avea să devină peste ani renumit solist la Opera Națională din Chișinău.
Tatăl său, Alexe, de multă vreme e numai pământ, dar ceasul elvețian mai ticăie în casa fiului. Și o sabie de pe timpul cătăniei bunicului Toader în cavaleria austriacă, și o ghiulea de tun din veacurile de năvală a otomanilor stau ca martori ai vitregiilor prin care au trecut românii acestor locuri, alături de un „soldat sovietic” – un manechin, îmbrăcat în haine militare. „E uniforma cu care m-am întors eu din armată, am pus-o aici lângă ghiulea și sabie să vadă copiii de azi sub ce vremuri și stăpâniri străine a trăit neamul nostru”, îmi explică moşul ca un adevărat muzeograf.
În casa sa (reședința de vară de la Hrușăuți), și pe lângă casă, toate-s din vechime, orice obiect respiră și vorbește românește cu glasul lui Ionică Semeniuc. Dar până a le asculta povestea, în drum spre căsuța cu comori, am făcut un popas în câmp, la căplița (capela) lui Vasile Salahor. Se însera, bisericuța își contura profilul pe înaltul cerului, luminând liniștea până hăt la orizont. Un cățel, ivit de nu știu unde, i s-a gudurat la picioare, bucuria patrupedului arătând că moș Ionică trece des pe aici. „Să intrăm înăuntru, să rostim Tatăl Nostru şi să aprindem o lumânare…”, m-a îndemnat, povestindu-mi istoria locului. „Aici avea să se înalțe o biserică. Pe timpul României, prin 1938-1939, înainte de a ne părăsi ai noștri, s-a turnat temelia. Au venit antihriștii și s-a oprit construcția. Când s-a împărțit pământul la săteni, lotul acesta l-a primit gospodarul Vasile Salahor, om cu credință și frică de Dumnezeu. I-am spus că pe pământul lui a fost ales loc de biserică. El a adus un buldozer ca să sape și a dat de fundament, după care a construit această bisericuță unde lumea se închină la Sfântul Nicolae și aprinde lumânări”.
După aceste vorbe am mers cu sufletul împăcat mai departe – la raiul său de acasă. Până a intra în ogradă, am cuprins cu ochii pitorescul din jur. „Cât vedeți departe până-n zare e moșia ștefaniană a Cosminului, iar pometul de până la iazul din vale e moșia mea”, se lăudă moșul, un pic amărât că ne prinde întunericul și nu e timp să stăm la o cafea la măsuța de sub cel mai viguros pom din necuprinsa-i livadă. Ochiul de apă din râpă îl numește iaz cu pește. Cățelul Țiganu, sărind vesel înaintea stăpânului, a dat de câteva ori din coadă în semn că tot ce spune el despre pește e adevăr curat. Cățelul e cuminte, se ține de casă, nu umblă brambura și e atât de blând că s-a lăsat mușcat de o vulpe. „Hai să vă arăt unde doarme”, mă invită moșul în curte. Cățelul a lut-o înainte, alergând la un leagăn din pridvor, unde sub un covoraș doarme un „copilaș” – o fetiță mică-mică. Pe prispa din fața casei, într-o căruță, moșul a culcat doi copilași, ca să vadă cei mici de astăzi cum își creșteau mamele de cândva pruncii, luându-i cu ele în câmp. După căruță stă „mașina de spălat”, în forma unui butuc, așa-numita zolniță. Acum când se întrerupe des curentul electric, ar putea fi folosită și această raritate. Pridvorul e încărcat cu instrumente țărănești din vechime, fiecare cu povestea sa. Un ciocan de piatră, la care numai coada e nouă, a fost găsit de fântânarul Ilie Dovghei, când săpa fântâna, la o adâncime de trei metri. Spre deosebire de muzeele din oraș, lucrurile sale pot fi atinse, luate în mână și chiar folosite. Dacă i se face cuiva poftă de crupe, poate să vină la râșnița străveche a lui moș Ionică, numai să aibă putere să învârtă roata grea de piatră.
Nepoții și strănepoții se minunează de patefonul fără baterii, fetele au ce învăța de la țesătoarea Marghiolița. Așa a „botezat-o” stăpânul, când a pus-o la războiul de țesut, mai precis la stative, cum se spune la noi. Sărmana de câțiva ani țese și tot e cu sulul umflat de urzeală. Cel mai mult m-au impresionat numărul de manechine înveșmântate în port popular, toate cumpărate pe cheltuială proprie. În bucătăria de vară stă voinicul Vasilică, îmbrăcat românește de la creștet până la călcâie. I-a pus o mască de protecție să-l ferească de microbi, că totuna nu bea şi nici nu mănâncă. În odăi îi țin de urât moșului câteva perechi de tineri, toţi în mândrul port popular.
Fotografia în care e alături de prima soție, Maria a lui Gheorghe Hâncu, e cu panglică neagră. Casa, construită înainte de primul război mondial, în 1910, în care a trăit 32 de ani cu ea și acum adăpostește atâtea minuni, este a nevestei. A luptat cu boala ei necruțătoare, a vândut și mașina ca să-i prelungească zilele, însă alta a fost voia Domnului. Cu Viorica din Mahala, a doua soție, au viețuit 17 ani împreună, până i-a despărțit moartea. „Dacă trăiești mult ai de toate – și bucurii, și durere”, oftează moșul, dornic de a vorbi numai de cele bune și luminoase, dintre care înaintea tuturor îi sunt cei patru copii de la Maria, patru nepoți și doi strănepoți.
După acest vârf al fericirii, urmează comorile adunate. E imposibil să le numesc pe toate. S-ar cere neapărat o inventariere. La intrare, pe perete, stă harta Bucovinei, despre care aflu că e o raritate și foarte puțini români o au. Și mai puțini pot fi văzuți prinși în poză cu renumita noastră bucovineancă Sofia Vicoveanca, un instantaneu apărut dintr-o sinceră afecțiune a cântăreței. Cărți vechi de rugăciuni de la Putna, manuale din anii de școală românească, două lăzi mari cu piesele portului popular așteaptă să intre în Casa lui Aron Pumnul, când va fi restaurată și se va deschide acolo un muzeu. Să-i dorim neobositului căutător de comori românești să trăiască încă mulți-mulți ani și să i împlinească acest vis. Să trăim și noi până la acel moment fericit, când îl vom vedea în fața reînnoitei Case a lui Aron Pumnul, povestind despre darurile sale.
SUMMARY
The article sheds light on the efforts of the Romanians from the Cernăuți region to preserve and promote their culture and traditions by establishing personal museums. Uncle Ionică Semeniuc from Voloca is a remarkable example, who has collected old objects that tell about the life and traditions of the Romanians of the region, from old hair dryers to items of special folk wear at his house-museum. Other similar initiatives arise from the desire to preserve, even outside the country’s borders, a piece of the culture and history of Bukovina. The text also mentions the brothers Gheorghe and Vasile Puiu, who, although they are far from home, keep and display Bukovinian relics in their homes in Russia, thus creating cultural links between the Romanian past and present.
Silvica Leah from Sadagura turned her house into a private museum where she had brought all her inherited treasures from Boian and later donated the collection to the local school to educate the younger generation. The principal Nicolae Bodnariuc of the school in Oprișeni has contributed through the “Maximilian Hakman” Museum to the preservation of local historical vestiges, and Vasile Ioneț of Iordănești, preserves the ancestral memory through the High School’s Great House.
Urmăriți-ne pe Telegram
