La 4 mai s-au împlinit 86 de ani de la nașterea lui Grigore Bostan, una dintre personalitățile de referință ale culturii românești din nordul Bucovinei: poet, savant, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române și primul președinte al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți. Născut la 4 mai 1940 în satul Budineț, fostul județ Storojineț, și trecut la cele veșnice la 17 noiembrie 2004, la Cernăuți, Grigore Bostan este evocat de publicista Maria Toacă ca poet al memoriei, al rădăcinilor și al dăinuirii românești în Bucovina.
Ca un pom înflorit, a purtat pe umeri veșnicia neamului
Eternitatea ne cere astăzi un cuvânt de neuitare pentru Grigore Bostan. Se împlinesc 86 de ani din primăvara venirii sale pe pământ.
A fost membru al Academiei Române, savant, șef de catedră, primul președinte al Societății „Mihai Eminescu”. Însă cel mai mult l-am prețuit pe Grigore Bostan poetul. Recitesc pentru a câta oară răscolitorul „Poem bucovinean”, încercând să pătrund în tainele lăsate în creația sa. Exilat în ritual sau evadat din tipare clasice, Grigore Bostan rămâne poetul profund și autentic, cel mai chemat să poarte pe umeri, ca un pom înflorit, comorile trecutului. Cu lumina zilei de mâine în priviri, el și-a contopit prezentul în imensitatea și veșnicia universului. Plecând să sprijine tulpina unui brad, ne-a menit să-i căutăm sensurile în miezul metaforelor, să ne uimim de alegerea cuvintelor și să ne bucurăm de fiecare dată când deschidem puținele cărți pe care a reușit să le editeze.
La geamul înlăcrimat al memoriei se scutură părerile de rău, evocându-se calitățile de dascăl și realizările științifice ale personalității polivalente care a fost Grigore Bostan. Dar momentele cele mai senine și înălțătoare ni le aduce întâlnirea cu poetul Grigore Bostan. Despre toate celelalte aspecte ale activității sale vorbim la trecut, numai poezia-i permanența și vibrația vie, numai ea îi dăruiește eterna revenire. Toate cele efemere dispar atunci când ne vorbește poetul de dincolo de ultimul hotar: „Azi știu că ceru-i altul colo sus/ și iarba nu-i așa cum spuneți voi./ Acolo unde zilele s-au dus/ se-ntoarce iarăși timpul înapoi”. Se întoarce și în această zi timpul, readucându-l din liniștea cea mare prin doine și balade, prin freamătul ramurilor de brazi și miresme de busuioc.
„Doiniţi păduri, cum aţi doinit odată/ Sau fremătaţi de nu puteţi cânta./ Tăcerea voastră neagră şi uscată/ N-o înţelege tinereţea mea”, scria prin anii ’60 ai secolului trecut, în plină forţă a regimului totalitar sovietic, el, un tânăr vlăstar al poeziei, care avea să devină cu timpul un arbore viguros al neamului românesc din Bucovina. Cunoscut şi apreciat ca savant, care reprezenta limba şi cultura română în mediul academic de la Universitatea din Cernăuţi, în România şi mai departe în lume, a purtat povara responsabilității pentru dăinuirea românismului în nordul Bucovinei.
În calitatea sa de şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică, profesorul a menţinut oaza de românism şi vectorul demnităţii la universitate. El a fost românul care se bucura de prestanţă în faţa autorităţilor, cuvântul său avea putere ziditoare, semănând unire şi pace între conaţionali. În persoana sa aveam la Cernăuţi un reazem temeinic, eram siguri că poate să ne protejeze de molima discordiei, să ne reprezinte cu demnitate oriunde… Mai puţin bănuiam că în adâncul sufletului i se ascunde un alter ego, receptiv de la cel mai uşor freamăt al frunzei până la cele mai mari dureri ale neamului său. Păstrez printre cele mai scumpe cărţi cu autografele autorilor şi câteva volume de versuri ale lui Grigore Bostan. Recitindu-le, descopăr de fiecare dată noi sensuri şi valenţe poetice.
Cu mulţi ani în urmă, în aprilie 2005, în preajma celei de-a 65-a aniversări şi la mai puţin de un an de la subita-i dispariţie, când pentru soţia sa durerea pierderii era atât de mistuitoare, Lora Bostan a găsit puteri să-mi răspundă la provocarea despre poetul cunoscut doar ei în momentele sacre ale creaţiei. Or, numai ea l-a văzut „între patru ochi cu poezia”, fiind îndreptăţită să spună: „Grigore se considera mai întâi de toate poet, acest aspect al creaţiei sale fiindu-i cel mai drag şi mai dorit. Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăia şi cum percepea Grigore Bostan valorile umane şi existenţa în general, atunci partea cea mai sensibilă şi mai nobilă a fiinţei sale numai în poezie poate fi găsită”.
Cu dor de poezie sub aripi, reapare și în visele astronauților din romanul „O evadare din Eterna-1”: „Și iar spre noi pornim în viitor/ pierduți între ninsorile de clipe/ Am adunat în ochi un cer de dor/ și-un drum de dor ne trece sub aripe”.
