Traiul duhovnicesc e de preț și cu rost de-l duci cu iubire de frate. De n-ai iubire, te ostenești zadarnic. Dragoste de n-ai, omule, nu ești decât «aramă sunătoare» (Pr. Serghie Șevici)
În viaţa bisericii creştine cea mai mare bucurie şi sărbătoare strălucită sunt Paştele – învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi întreaga noastră viaţă religioasă în toată lucrarea harică a Bisericii se sprijină anume pe credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, şi pe faptul învierii Sale din morţi. Iar la temelia acestei credinţe stă una din poruncile lui cele mai importante – dragostea pentru aproapele. Or, fericirea omului se realizează în primul rând prin iubirea faţă de semeni. Deci putem afirma cu toată tăria din suflet că orice bogăţie materială, orice putere asupra altora, orice poziţie pe care o ocupă cineva în societate nu aduc fericirea adevărată în sufletul cuiva. Aceste lucruri nu aduc decat plăcere si satisfacţii de moment, în timp ce dragostea necondiţionată faţă de semeni este un izvor viu de satisfacţii sufleteşti, de îmbogăţire şi întinerire a inimii celui ce iubeşte.
Iubirea este Hristosul cel Viu (un camp de energie stabil ) care întreţine si constituie suportul vieţii, din care se manifesta iertarea şi afecţiunea. Deci, cine voeşte cu adevărat să împace pe Dumnezeu, să ştie că nu este altă cale decât săvârşirea dragostei, dar să nu fie goală, seacă, ci să fie urmată, confirmată prin fapte concrete. Căci spune evanghelistul Ioan : „Să nu iubim cu cuvinte numai, ci şi cu faptele şi adevărul; fiindcă cel ce are bunătăţile lumii şi vede în nevoie pe aproapele şi nu-l ajută, cum este într-nsul dragostea lui Dumnezeu?”
Iisus s-a sacrificat pentru a oferi oamenilor Lumina lumii, pentru a creea o cale ce îi va conduce până la lumea divină. El a deschis calea mântuirii dând învăţătura Sa şi datorită acestei lumini. De aceea El a spus: „Eu sunt calea” şi “Eu sunt lumina lumii”.
Atunci când Sf. Ev. Ioan a spus la începutul evangheliei sale că “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu ea Cuvântul”, înseamnă că nimic nu s-a făcut fără participarea “vedeniei” (un cerc luminos pe care l-am putea numi aura) lui Dumnezeu Cuvântul. Şi noi trebuie să înţelegem că nu vorba a creat lumea, ci Cuvântul, adică lumina. Cuvântul este primul element pe care Dumnezeu l-a pus în acţiune, iar vorba este mijlocul de care Cuvântul se foloseşte pentru a-şi împlini lucrarea Sa în Creaţie.
Venirea lui Iisus Hristos acum două mii de ani instaura o ordine a lucrurilor în care, pentru întâia oară în istoria omenirii, valorile iubirii, bunătăţii, iertării, răbdării, blândeţei, compasiunii, sacrificiului, erau aşezate pe primul loc. Şi chiar dacă uneori Cuvântul lui Iisus nu a fost până acum înţeles cum trebuia, a fost de ajuns ca lumina să apară în unele fiinţe pentru a se transmite din veac în veac. Căci se spune că pentru a învia, trebuie să reveniţi pe pământ, să învăţaţi, să vă descotorosiţi de toate slăbiciunile voastre, să intraţi în cămara sufletelor voastre şi să vă închideţi uşile, adică să renunţaţi să vă hrăniţi cu gânduri şi sentimente egoiste, bazate doar pe interese personale.
Sensul rugăciunii este tocmai să-l înveţe pe om să se hrănească cu elemente de natură spirituală. Este ceea ce mulţi, din păcate, nu au înţeles şi sunt atraşi numai de plăceri, de distracţii, de ocupaţii prea materiale, neglijând rugăciunea, şi este păcat pentru ei că vor întrerupe lucrarea de transformare, de înviere.
Într-o adevărată meditaţie, rugăciune, chipul se luminează, radiază. Fiecare rugăciune trebuie să facă astfel ca lumina să crească în voi. Această lumină intră în construcţia corpului vostru de slavă, datorită căruia veţi învia într-o bună zi. Acela care a înviat trăieşte o nouă viaţă: el are alte gânduri, alte dorinţe, alt comportament. În interior el nu mai merge în aceeaşi direcţie, ci are alt scop. Dar trebuie să spunem că înviere nu există fără suferinţă.
În Hristos avem singura dovadă vie în carne şi oase că Dumnezeu există şi că e adevărată existenţa Lui. Fără Iisus Hristos noi nu ştim absolut nimic despre El, nu ştim decât lucruri vagi. Mahomed, Confucius, Buda, Socrate, Moise, toţi sunt sub pământ. Iisus Hristos este sfârşitul şi încoronarea tuturor religiilor. Mai mult decât aceasta, El este primul cuvânt al lui Dumnezeu şi ultimul în ceea ce priveşte destinaţia omului. Scandalul scandalurilor, problema problemelor până la sfârşitul veacurilor este că unul nu mai e acolo în mormânt, şi Îl cheamă Iisus Hristos, piatra de căpătâi a omenirii, Cel care ne strânge şi care vă va strange şi pe voi aici. Nu este o mitologie, nu este o filosofie, nu este nici o speculaţie, ci este un fapt istoric că nu l-au găsit acolo, că mormântul este gol, femeile L-au căutat şi nu l-au gasit, au venit mărturisirile îngerilor, şi dintr-odată a apărut El.
Creştinismul nu este o religie, este sfârşitul tuturor religiilor, cum a spus Mircea Eliade. Dacă ne legăm de Hristos ca de o religie e ca şi cum ne-am lega de un câine mort. Prin Iisus Hristos încetează toate religiile să mai existe, cum au încetat toate jertfele sângeroase prin sângele cel sfânt al lui Hristos.
Noi avem capacitatea de a sesiza lumea în două feluri, la modul acesta obiectiv, şi terestru şi linear şi la modul acesta pe verticală a Învierii, care este un mister şi pe care nu-l putem vedea decât cu ochiul credinţei, ochiul acesta pe care îl avem şi care este mai puternic în fiinţa noastră omenească, dar care doarme.
Trebuie să apară oameni, aşa cum a apărut Hristos pe drumul Emausului, să ne dea praful şi pulberea secolului de pe ochi şi să vedem cu ochiul credinţei Învierea Lui.
Dacă nu ne ţinem de Hristos – pierim, daca ne tinem de Hristos moartea este numai trecere la înviere.
Noi avem dreptul la un fanatism care este fanatismul Iubirii. Nici un fanatism nu este îngăduit în afară de cel al Iubirii, care iartă, mântuieşte şi izbăveşte.
Iubirea Cuvântului Hristosului cel viu, întrupat în istorie, care mişcă soarele şi stelele şi nu va pieri niciodată, constituie cea mai mare dintre virtuţi care toate le rabdă şi crede şi nădăjduieşte, care se bucură de bine şi adevăr, care nu pizmuieşte, nu se sprijină pe trufie, nu se bucură de nedreptate, nu se poartă cu necuviinţă, acea iubire agape săpată în stâncă la porţile Cuvântului acum două milenii ca îndreptar al inimii întregii spiritualităţi.
Această iubire faţă de fiinţa Hristosului cel viu întrupat în istorie care implică dragostea faţă de familie, faţă de toţi semenii şi întregul Cosmos, este imperativă, este expresia voinţei, şi prin aceasta ca datorie de cultivat, şi trebuie să fie din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul tău.
Ea trebuie să fie cunoscută de copilul tău de mic, să i-o repeţi când stai în casa ta, când mergi pe drum. Trebuie să i-o legi de mână ca aducere aminte, sa ţi-o scrii pe uşa casei tale, să-ţi fie legea vieţii cea mai scumpă. Această iubire, această putere care singură poate creşte făptura la statura eternităţii.
Ce ne uneşte pe toţi oamenii cu adevărat este iubirea. / S-a spus că pe măsura iubirii ni se adaugă şi ştiinţa. / Cel ce iubeşte mai mult, ştie şi mai mult. / Iubirea şi frumosul nu distrug. / Te uiţi la floare fără sfâşiere, / Şi somnul pruncului poţi să-l săruţi, / Şi lacrimile ţin de mângâiere. / Din iubire s-a jerfit Hristosul cel viu pentru noi.
Pr. Radu ILAȘ
Urmăriți-ne pe Telegram
