Leca Morariu și Mihai Eminescu despre Procesul „Arboroasa” – „Societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldove”

Am ales două mari personalități ale culturii române care și-au expus opiniile despre Societatea academică „Arboroasa”, fiind contemporani cu celebrul compozitor Ciprian Porumbescu și cu „fenomenul Arboroasa”. Compozitorul a trezit interesul contemporanilor, fiind adulat ca o mare viitoare personalitate muzicală, alături de Toma Michieru. De pildă, publicistul și traducătorul Nicolae Petra-Petrescu (7 noiembrie 1848-25 ianuarie 1923), tatăl lui Horia Petra-Petrescu, a scris, în 1883, monografia Ciprian Porumbescu, compozitor român.

Dacă biografia și opera lui Eminescu este bine cunoscută (așa credem), Leca (Alexandru) Morariu este mai puțin cunoscut publicului român.

Filologul, folcloristul, profesorul, istoricul literar, muzicologul („porumbescologul”, cum îl numește editorul său, Vasile Vasile), Leca Morariu s-a născut la 25 iulie 1888 în localitatea Pătrăuți (Suceava), într-o familie de cărturari. Tatăl său, Constantin Morariu (1854-1927), poet și traducător, era nepotul mitropolitului Silvestru Morariu. El a publicat mai multe studii despre compozitor, finalizate în monografia Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui. Scriere populară, Suceava, Editura reuniunii de cântări „Ciprian Porumbescu”, 1908, 132 p.

Leca Morariu a urmat școala primară în satul natal, ciclul secundar la liceul german din Suceava, Facultatea de Litere și Filosofie de la Cernăuți. În 1921, susține doctoratul cu teza Morfologia verbului predicativ român, sub conducerea științifică a lui Sextil Pușcariu. A fost profesor universitar la Cernăuți, directorul Teatrului Național din Cernăuți, conducător de reviste și societăți culturale. În urma raptului stalinist din 1940 se retrage la Rm. Vâlcea, unde-și găsește sfârșitul. Dar, mai important este faptul că tatăl său, C. Morariu, a fost coleg de școală și de suferință în temniță, alături de Ciprian Porumbescu, prienten și partenerul său muzical, unul din cei cinci membri ai „Arboroasei” arestați. Iată temeiul dragostei pentru Ciprian Porumbescu și pentru Iraclie Porumbescu, transmis și împărtășit și de fiul său, Leca Morariu. După cum remarca Vasile Vasile, editorul și prefațatorul vol. Iraclie și Ciprian Porumbescu, vol.I (editor alături de V.D. Nicolescu, București, Editura muzicală, 1986). În timp ce Ciprian și C. Morariu erau în temniță la Cernăuți, primul ostaș al armatei române căzut la Calafat pentru Independența Țării să fie liceanul înrolat voluntar, Constantin I. Popescu, fratele soției lui C. Morariu.

Monografia citată este una dintre cele mai documentate lucruri dedicate lui Ciprian, pentru care avea un adevărat cult (i-a cumppărat și violoncelul compozitorului, scos la licitație de autoritățile austriece), în care procesul „Arboroasei” este reconstituit cu minuțiozitate și obiectivitate.

Societatea academică „Arboroasa” s-a înființat la Universtatea din Cernăuți, în 1875, după modelul societății studenților români din Viena, „România jună”, inițiatorii fiind Teodor V. Ștefanelli (coleg de liceu și de universitate cu Eminescu) și Constantin Morariu, primul președinte, fiind Gherasim Buliga.

Înființarea unei astfel de societate era o necesitate socială și culturală, argumentează Leca Morariu, întrucât „fiecare națiune caută în timpul present să progreseze în orice privință”, iar „ideea de naționalitate formează un factor de o gravă importanță în ziua de astăzi și fiecare națiune se grupează în jurul flamurei, care reprezintă aspirațiunile sale”, adică „cultivarea limbei materne [reprezintă] primul pas pentru progres, căci fără limbă se pierde naționalitatea, a cărei espansiune vie este limba”. Folosirea limbii materne de către românii bocuvineni a fost îngreunată de autorități, astfel încât „spre a împlini această lacună, subsemnații, sfătuindu-se între sine au decis să formeze un club român pentru dezvoltarea în arta vorbirei românesci”. Semnatarii acestui apel din mai 1875 sunt: C. Morariu, Petru Pitei, T.V. Ștefaniuc (Stefanelli), Kok )?!). Și astfel s-a înființat societatea „Arboroasa”, care a devenit „una din cele mai faimoase embleme de noblețe a conștiinței românești din Bucovina” cum adeverește Leca Morariu. Imnul festiv este compus de Ciprian Porumbescu, pe versurile lui T.V. Ștefanelli, compozitorul fiind ales, după mărturia lui C. Morariu, în 1876, președinte al „Arboroasei”, care a înființat și un cor vocal, interpretând creațiile sale Cisla, Sosirea primăverii, Patria română.

Forțat să demisioneze, compozitorul este apărat de Z. Voronca (vicepreședinte) și de C. Morariu (secretar): „Președintele Societății, mărinimosul domn Ciprian Golembiovschi, nu numai că încântă cu arta sa muzicală pe toți membri societății, ca o privighetoare blândă, dară ce este mai mult, zilele trecute a donat societății o «Horă națională română» și «Dorința» în 200 de exemplare, două opuri cari în Bucovina au fost deja primite cu aplauzele cele mai salutare” (scrisoare din 24/12 „faur” 1877, Cernăuți către revista „Familia” din Buda).

Procesul „Arboroasei” însemna, în opinia lui Leca Morariu, „vigilență față de evenimentele culturale românești” manifestată de autoritățile austriece. Într-o scrisoare adresată  omului public Petre Grădișteanu, președintele Ligii Culturale, Ciprian Porumbescu (președinte) și C. Morariu (secretar) îi aduc mulțumiri pentru cei 250 florini acordați de „Înalta Cameră a României”, la 17 ianuarie 1877, și „Arboroasei”, dar mai ales mulțumiri pentru atitudinea ce „manifestă față de frații detrunchiați de la comuna maica”, sintagma care va constitui substratul procesului.

Monograful Leca Morariu menționează „răsunătoarele ședințe social-culturale ale «Arboroasei»”, condusă de compozitor, care inaugurează festivalul „cu o cuvântare animată”, corul interpretând: Deșteaptă-te, române!, imnul „Arboroasei” În țara mândr-a fagilor, Salutare, subliniind și „cumplitul regres al românilor din Bucovina sub cei 100 de ani de stăpânire austriacă. Anume din 1775 până-n 1875, românii bucovineni au sporit în proporție de la 1 la 7, iar ceilalți în proporție de 1 la 8”, prin „imigrarea  de străini feluriți în țară și împământănirea lor în posesiunile românilor”.

Procesul „Arboroasei” este considerat de Leca Morariu, pe baza documentelor, dar și a informațiilor primite de la tatăl său, Constantin (prezența activă în acțiunile societății) „cel mai jalnic proces politic al Bucovinei robite”, el analizând obiectiv „falsele premize, ancheta și arestarea arboresenilor”.

Așadar: la 5 septembrie 1877, Ministrul Cultelor și Instrucțiunile Publice din România trimite „Arboroasei” suma de 250 florini de a dispune de ei „cum veți crede mai nimerit în folosul societății”. Apoi, „societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldove” trimite o telegramă Primăriei Iași spre „a aduce condoleanța membrilor săi pentru Tutorul decapitat”, adică pentru Grigore Ghica III Voievod, pretext invocat de autoritățile austriece (guvernatorul Bucovinei, Hieronymus Alesani, funcționarul Franz Steiner) pentru desființarea „Arboroasei”, întrucât aceasta „și-a depășit cercul de activitate”. Astfel încât la 3/15 noiembrie 1875 judecătorul Benno Straucher descinde la sediul societății din Mitropolia Cernăuților (azi faimoasa Universitate de Stat) și-i arestează pe studenții: C. Morariu, Orest Popescu, Eug. Sireteanu și Zaharia Voronca. Ciprian Porumbescu fiind acasă la Stupca, jandarmii l-au arestat și adus la Cernăuți. „În temniță, Ciprian a scris pe un părete de carte cântecul „Suspinul prisonierului”, căruia i-a făcut și muzică asemenea stării dureroase a sufletului său […] Și câte cântece jalnice pline de amor n-o fi compus Ciprian în acele zile negre […] Prin cântecele sale, Porumbescu câștigase simpatiile celor arestați. Întreaga populație românească din Bucovina simpatiza cu tinerii Arboroseni arestați”.

La 1 „faur” 1878, ora 10 dimineața începe procesul. Primul e audiat Ciprian, „căpetenia, președintele răzvrătiților”, care preciza că scopul „Arboroasei” este de a face „educație națională, literară și socială”, averea societății fiind de doar 100 florini provenind din cotizație. Cât privește  termenul acuzator folosit de arborosieni detrunchiat, Ciprian răspunde, diplomatic, că acest cuvânt nu implică despărțirea cu forța, ci doar că „neamul românesc e despărțit”, apelând și la un subterfugiu: „despărțirea se poate produce nu numai cu forța, ci, de pildă, ca un arbore, prin umezeală, putrezire”, analogie neagreată de procuror. Completul de judecată a fost nevoit să-i pună în libertate.

Acest proces a fost o „draconică școală de oțărâre a conștiinței românești. Și «probă de foc» îndârjirii valahicești împotriva hăiniciei austriece”. Ciprian Porumbescu devine, din 7 decembrie 1878, secretar al societății ieșene „Junimea” (președinte: D. Onciul).

Ciprian Porumbescu (născut la 14 octombrie 1853) este unul dintre cei mai renumiți interpreți și compozitori români, autorul celebrei Balade pentru vioară și orchestră op. 29, a operetei Crai nou (pe textul lui Vasile Alecsandri, jucată de Gimnazul românesc din Brașov, în 1882), a cântecelor patriotice Pe-al nostru steag e scris Unire (azi imnul național al Albaniei dăruit de Victor Eftimiu), Trei culori, Serenadă, La malurile Prutului, Altarul Mănăstirii Putna, Inimă de român, Odă ostașilor români etc. Se stinge din viață la numai 29 de ani, bolnav de tuberculoză, la 6 iunie 1883, înmormântat în satul natal, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, unde este deschisă și o casă memorială.

Mai „bătrân” decât Ciprian Porumbescu cu trei ani, Eminescu nu putea rămâne indiferent de orice nedreptate socială și națională, dar mai cu seamă pentru cele care privesc „românismul”. Și, astfel, începând cu 11 noiembrie 1877, în ziarul „Timpul” (pe care-l scria aproape în totalitate) începe un șir de articole privind adevărul despre procesul „Arboroasei”. Prima informație o preia dintr-un ziar din Viena (nr. 20 noiembrie/2 decembrie 1877). „În „Neue freie Presse” ne-a întâmpinat uimitoarea știre că o comisie judecătorească s-a dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cernăuți) și-au arestat pe patru candidați interni de teologie, sechestrând totodată averea și hârtiile societății dizolvate «Arboroasa»” („Timpul”, II, nr. 255, 11 nov. 1877, p. 2-3). Fapt inexplicabil, scrie Eminescu, pentru că „dările de seamă a tinerei reuniuni erau atât de serioase, atât de departe de orice veleități politice, încât, într-adevăr ne mirăm auzind această veste neașteptată și nu știm cărei împrejurări  avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine”. Care-s crimele comise de „Arboroasa”, se întreabă Eminescu, confiscându-i-se „400 galbeni, biblioteca (o sută și câteva tomuri)”și au început un proces „criminal” celor patru studenți. Și gazetarul explică pentru guvernanți, dar și pentru cititorii săi: „Arboroasa” are o reacție la politica austriacă, provocată prin necuviințe mult mai grave comise de coloniștii din Bucovina, încât resentimentul tinerimei românești a fost firesc”. Mai mult, „guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de aceste acte de rezistența, pentru că ele dovedesc temenicia și valoarea educativă a școalelor din Austria”. Aceste acte de rezistență sunt datorate componenței etnice a Austriei, care e „pe deplin jidovită”, iar tăria unui stat o dă caracterul cetățeanului și „nu capete cari se pleacă cu înlesnire ori din ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat”. Sărbătorirea centenarului „întrupării Bucovinei cu Bucovina”, făcută „pripită”, cu trei ani înainte, a stârnit reacția studenților, „Arboroasei”. Sărbătoarea acestui centenar este ilegală și imorală, iar „cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abținem de a cita documente ce ne sunt bine cunoscute și cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care se crede că toate bunurile acestei lumi se câștigă prin tărguieli”. Desigur, se referea la anul 1775, când Bucovina a fost luată samavolnic, în ciuda opoziției vrednicului domnitor Grigore Ghica III, care și-a dat viața spre a nu se înfăptui acest rapt. Obiectiv, Eminescu îl laudă pe împărat pentru „sentimerntele nobile și cavalerești”, refuzând „politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuți”, dar și pe ieșeni care au organizat o „contra demonstrație impuitoare”.

Care sunt cauzele dizolvării „Arboroasei”, se întreabă Eminescu, doar telegrama trimisă primarului din Iași?! „Un stat face cu supușii săi ceea ce crede că e bine și cele în interesul lor mai cu seamă”, dar Eminescu pune problema „oportunității măsurilor, prea aspre”, într-un context politic european neprielnic, când România își caută independența prin război în 1877, abstrăgând „înrudirea națională, boierii din Bucovina, precum și satele de la margine sunt încuscrite cu românii de dincoace de Molna”.

Peste numai o săptămână, reia comentariul asupra procesului, comentând deja celebra telegramă adresată de „societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldovei” primarului Iașului prin care aduce condoleanțe domnitorului Grigore Ghica III decapitat. Îi disculpă pe cei încriminați, cu argumente, pentru că: a) aceștia „ridică toaste în sănătatea românilor, a domnitorului Catol I și a vitezei armate române”; b) profesorul de drept roman Schifner a fost fluierat, pentru că acesta a insultat națiunea română; c) au cerut doar subvenții Ministerului Instrucției Publice din România; d) Austria este un stat constituțional în care popoarele sunt libere să-și manifeste simpatiile, exprimându-și speranța că „cercurile influente din Viena se vor încredința că este în interesul monarhiei ca românii din Bucovina să fie lăsați în seama liberei dezvoltări”.

Sfătuind pe studenți să facă „manifestări politice ponderat”, având în vedere contextul internațional, Eminescu face unele considerații psihoetnice: „Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun simț, el are cumințenia popoarelor care au suferit multe. E imoral de a spune neadevărul, dar nimeni nu e obligat de a spune adevărul când vremea e așa că el nu folosește nimărui. C-un cuvânt, a minți e oprit, a tăcea – nu” („Timpul”, II, nr. 261, 18 nov. 1877, p. 2).

După 11 săptămâni de arest preventiv și supuși unei anchete dure, cei cinci studenți sunt achitați, dar Ciprian Porumbescu capătă tubersuloza fatală. Într-un manuscris (ms.2264), Eminescu notează: „nume însă drept românește le poți număra pe degete: Sturza, Văcărescu, Olănescu, Băicoianu, Mănescu, Laurian… Porumbescu”.

Privitor la procesul „Arboroasei”, Eminescu comentează: „Până acum nu s-a mai întâmplat în Cernăuți un proces de asemenea natură, din care cauză publicul se îmbulzea nu numai în sala de ședințe, ci și pe uliți, pentru a păzi ordinea și de teamă de turburări, ulițele erau percurse de patrulele de agenți polițienești” („Timpul”, III, nr. 26, 4 feb. 1878, p. 2).

Un proces și o mare personalitate aflată într-o mare cumpănă a vieții au fost evocate de doi cărturari ai vremii, martori indirect, dar cu documente și informații exacte de la tatăl său (Leca Morariu) sau direct (M. Eminescu), care ne-au lăsat mărturie o pagină de mare curaj și demnitate națională, cărora le aducem prinosul nostru de recunoștință.

Prof. dr. Tudor Nedelcea