Tema deportărilor, a judecăților, a strămutărilor fără voie, a colectivizării forțate, a foametei artificiale, a tuturor represiilor, detențiilor, jafurilor, războiului, cu toate urmările lui, tragediei de la Fântâna Albă, Lunca, a celor 13 mii de români care au fost ridicați în noaptea de 13 iunie a anului 1941, a altor atrocități, comise de fostul regim totalitar sovietic, atât în Nordul Bucovinei, cât și în alte părți, este o temă ce trebuie mereu tratată, de care trebuie în permanență să ne amintim. Amintirile acestea sunt dureroase, și uneori e foarte greu să vorbești despre ele, să-ți amintești, să scrii, dar memoria trebuie păstrată. Trebuie ca tânăra generație, să cunoască toate aceste lucruri. Despre ele s-au scris cărți, s-au montat filme, s-au făcut înregistrări video și audio, s-au compus cântece, balade, doine, s-au scris poezii, s-au pictat imagini, tablouri, s-au sculptat busturi, și monumente, s-au instalat plăci comemorative. Multe dintre acele evenimente de tristă amintire și-au găsit locul în unele manuale de istorie, în cărți artistice, nemaivorbind de zecile, sutele de articole publicistice din reviste, broșuri, almanahuri, ziare etc.
Zeci de oameni din Nordul Bucovinei, (Ucraina), au scris pe parcursul vieții și au publicat articole, povestiri, poeme, poezii, despre calvarul românilor de pe aceste meleaguri de baladă, care au avut atât de mult de suferit în acele vremuri de restriște, dar și mai târzu, în vremea regimului totalitar. Unii dintre ei, au plecat deja la cele veșnice, dar cele relatate de ei, vor rămâne în istoria acestui multpătimit meleag.
Am decis ca numele lor să nu fie date uitării, ale acelor oameni, mai mult sau mai puțin cunoscuți, ce au adunat, au selectat, au aranjat și publicat pe parcursul vieții: date, cifre, nume, locuri, evenimente… Unii dintre ei au fost martori oculari, alții au auzit, au citit, au căutat, au cules, au depus efort, timp, muncă, pentru ca unele evenimente despre care se știa mai mult sau mai puțin, să nu fie date uitării, să rămână în analele istoriei, fie chiar uneori, doar a unei localități, sau regiuni aparte.
Aș vrea să vorbesc în continuare despe câțiva oameni de bună credință de pe Valea Siretului, din Nordul Bucovinei. I se spune Valea Siretului, deoarece, toate aceste sate, de unde sunt de loc, cei despre care o să vorbim acum, sunt străbătute de secole de râul Siret, sau de cei doi afluienți ai lui: Siretul Mic și Sirețelul.
Vom începe cu cea mai mare și mai frumoasă localitate de români din Nordul Bucovinei – Crasna. Buni români și buni gospodari crăsnenii țin cu sfințenie la unele tradiții și obiceiuri vechi, pe care care le păstrează până în zilele noastre, și anume, Stâna și Malanca.
Crasna a avut de-a lungul istoriei multe personalități de vază. Despre martirul neamului românesc din perioada postbelică, regretatul poet Ilie Motrescu, am publicat deja mai multe materiale. Astăzi aș vrea să vorbesc despre frații săi, care de asemenea au contribuit la scrierea istoriei acestui neam. Voi începe cu fratele său mai mic, profesorul de matematică, autorul de cărți, activistul, românul, patriotul, regretatul domn Nicolae Motrescu.
Nicolae Motrescu, după cum spuneam este crăsnean get-beget. S-a născut într-o familie numeroasă, fiind al 8 –lea și ultimul (de fapt au fost doi gemeni), în familia gospodarilor Ana și Ion Motrescu. Studiile primare și secundare le-a urmat în comuna natală, iar cele superioare le-a primit la Institutul pedagogic din Bălți, Moldova, la facultatea de matematică. Întorcându-se la baștină după serviciul militar, s-a încadrat în munca pedagogică, căreia i-a dedicat întreaga sa viață. A fost o perioadă scurtă și primar al acestei localități. Chiar și în scurtul termen cât a fost primar a reușit să facă multe lucruri importante pentru baștna sa. A fost un bun gospodar și un mare patriot al neamului. S-a numărat printre membri fondatori ai primei Societăți românești din Nordul Bucovinei, Societatea pentru Cultura și Literatura română în numele lui Mihai Eminescu. A fost membru activ al altor societăți și filiale. A participat la primele congrese, simpozioane, conferințe, întâlniri de suflet ce au avut loc la începutul renașterii noastre spirituale. A avut mult de suferit în perioada sovietică, din cauză că a fost un mare român, iar împreună cu frații săi au descoperit cum a fost pus la cale asasinatul fratelui Ilie de iscoadele fostului regim.
În anii de la urmă s-a apucat de scris și publicat cărți despre baștina sa dragă. A cules folclor crăsnean, a publicat un șir de materiale despre oamenii talentați de aici, de la poale de munte, dar mai ales despre cei care au avut de suferit în vremea prigoanei comuniste, despre cei deportați, duși cu forța departe de baștină la munci silnice, de unde mulți nu s-au mai întors. Printre aceștia numărându-se și bunul său tată Ion Motrescu. Tot el a fost acela care a publicat în zeci de ziare, începând cu „Zorile Bucovinei”, bineînțeles, ziarul la care a trudit aproape trei ani, până la tragica dispariție, fratele său iubit, Ilie, materialele despre copilăria, adolescența și tinerețea neterminată a fratelui, poetului nostru bucovinean Ilie Motrescu. Alături de ceilalți frați și de soră au organizat și au participat la zeci de festivaluri, prezentări de carte, simpozioane, comemorări dedicate poetului Ilie Motrescu. A reușit să scoată de sub tipar, pe când era în viață trei cărți despre Crasna natală, una fiind dedicată celor ce au avut de suferit de pe urma fostului regim. Cea de a 4-a carte a sa, prin stărunța și ajutorul surorii sale Maria, susținută de câțiva oameni de bună credință, printre care și subsemnata, a văzut lumina tiparului, după trecerea sa pe tărâmul neuitării. A plecat fulgerător dintre noi în primăvara anului 2008, la aproape 64 de ani, în urma unui infarct. La circa un an de la neașteptata sa dispariție, am scos de sub tipar cartea, pe care i-am dedicat-o „Ca bradul la poale de munte”. Numele său merită și trebuie să rămână în istoria acestei comune. Merită și prin faptul că a trudit mult și la adunarea, sistematizarea și prelucrarea mai multor materiale despre baștina sa, care au fost de mare folos la scrierea monografiei comunei Crasna, cu titlul „Crasna, un colț de eternitate românească” (autor – Laurențiu Dragomir, București).
Ștefan Motrescu, fratele mai mare al poetului Ilie Motrescu și publicistului Nicolae Motrescu, de asemenea a făcut multe lucruri de mare valoare pentru Crasna sa natală. A fost profesor de fizică, studiile le-a făcut la Universitatea din Cernăuți. Pentru îndrăzneala sa de a-i spune adevărul în față, unuia dintre cei care au fost de față la asasinarea fratelui Ilie, a făcut un an de pușcărie. A avut o viață grea, dar a luptat pentru adevăr și dreptate până la ultima suflare. A publicat câteva materiale despre unele evenimente de la Crasna, ce merită să nu fie niciodată uitate. A scris câteva poeme și poezii de mare valoare. Le-a împrăștiat prin unele publicații românești din ținut. Cunoștea multe lucruri, din diferite domenii. Era foarte erudit, citit, cult, bine informat, inteligent, capabil. A plecat și el subit la vârsta de 66 de ani, în anul 2003, nedovedind să facă multe lucruri. La un an de la dispariția sa, ajutată fiind de fratele său Nicolae și sora Maria, care mi-au pus la dispoziție fotografii, materialele publicate sau aflate în manuscris, am scos de sub tipar cartea „Un fizician cu suflet de poet”, în memoria sa luminoasă.
Maria Motrescu-Popescu, sora mai mare a poetului Ilie Motrescu și mai mică a profesorului de fizică Ștefan Motrescu, unica soră printre cei 7 frați, a fost o vrednică și devotată fiică a baștinii sale. După absolvirea școlii din satul natal și-a continuat studiile la facultatea de filologie din orașul Bălți, Moldova. A fost profesoară în comuna natală. Deoarece la fostul regim, întreaga familie era în disgrație față de puterea și conducerea de atunci, nu a avut mulți ani ore de limba și literatura maternă, după cum îi era specialitatea, dar a lucrat ca învățătoare la clasele primare. Abia, după ce a căzut „cortina de fier” a fostului regim, a predat și ore de limbă maternă. A fost o femeie erudită. Cunoștea multe obiceiuri ale portului, tradițiilor, datinelor, folclorului autentic. Conducea cercuri de dansuri populare, cunoștea atributele și semnificația costumației locurilor de baștină. A scris, și publicat poezii pentru copii, care sunt folosite ca material didactic la lecțiile de literatură română, citire, cunoașterea ținutului natal… Doamna Maria a tipărit scrisorile tatălui ei Ion, către mama sa Ana, pe când acesta se afla la muncă silnică, dus tocmai în Finlanda. De unde nu s-a mai întors. Cei 8 copii, au fost scoși în lume, doar de mama, care a muncit zi și noapte că să-i vadă în rând cu lumea. Cinci dintre cei opt copii ai ei, au obținut studii superioare. Tot doamna Maria Motrescu-Popescu a scris și despre consătenii săi care au avut de suferit de pe urma regimului totalitar sovietic. La îndemnul și cu ajutorul meu personal, a adunat toate aceste scrieri, plus o serie de fotografi în cartea sa „Între vis și realitate”. (Ediție, redactată, corectată, pregătită pentru tipar de subsemnata).
După plecarea prea devreme din această viață a fraților săi, pofesoara Maria Motrescu a trebuit să ducă estafeta aceasta a familiei Motrescu de una singură. Adică să participe la toate comemorările, prezentările de carte, întâlnirile organizate în diferte părți, dedicate fratelui Ilie, dar și celorlalți din familia lor. De asemenea, am avut grijă să o invităm de multe ori ca poetă și publicistă la diferite școli, biblioteci, cămine culturale, pentru a-și prezenta creația proprie, dar și cele ale fraților săi talentați. Nici viața ei nu a fost deloc ușoară. A plecat dintre noi întru-n Cireșar al anului 2018, la doar câteva luni înainte de a împlini vârsta de 80 de ani.
Despre ea, ca și despre frații săi am scris zeci de articole, atât când erau în viață, cât și după mutarea lor pe un alt tărâm. Toți au lăsat urme de neșters în patrimoniul culturii, literaturii, dragostei de neam, tradiții, credință, baștină, pe acest plai mioritic. Azi, dintre cei 8 frați din vrednica familie Motrescu în viață au mai rămas doi: fratele Constantin, al doilea din familie, în vârstă de 88 de ani și fratele cel mai mic, unul dintre cei doi gemeni, Grigore, care locuiește în Basarabia, fost primar și director de școală dintr-o localitate de acolo.
Continuând itinerarul nostru comemorativ de pe Valea Siretului, ne vom opri la Budineț, o altă localitate românească din zona respectivă, nu prea mare, dar care are și ea câteva nume de valoare în cultura și literatura neamului nostru. Printre ei se numără poeta populară, Elena Fedoreac. A fost o femeie simplă. Din cauza vremurilor, care niciodată n-au fost chiar atât de favorabile pentru noi, n-a avut posibilitate să învețe prea multă carte. A trebuit să aibă grijă de surorile și fratele mai mici, care au rămas în grija ei, după ce părinții s-au trecut prea repede din viața pământească.
Bunul Dumnezeu i-a dat un dar neobișnut, acela de a scrie și a compune poezii despre orice și despre oricine. Mai toată viața sa deloc ușoară a compus poezii populare pe cele mai felurite teme, majoritatea la comandă. Dar a scris și din proprie inițiativă despre cei deportați, despre sat, oameni, tradiții, sărbători, obiceiuri de botez, cununie, înmormântare, hram, sărbătorile de iarnă, cele pascale, despre anumite zile legate de ritualuri creștine, sau întâmplări din viață. A scris și despre felurite evenimente, vesele sau triste, despre oameni, impresii etc. O mare parte le-a dedicat celor care au avut de suferit în vremea prigoanei comuniste. Deseori era invitată la diverse ceremonii, comemorări, pentru a citi din poeziile sale. A făcut parte din cenaclul literar „FAMILIA” ce activează în zona respectivă până în ziua de azi (cu excepția restricțiilor impuse de pandemie și război). A dedicat chiar și câteva poezii membrilor cenaclului nostru.
Pe parcursul vieții, ajutată de câțiva oameni de bună credință a reușit să scoată de sub tipar 4 cărți de versuri. În ziare a mai publicat și unele povestioare. I-am ajutat să scoată de sub tipar cartea, a 5 –ea la număr, cu titlul „În familia unită”, pe care i-am redactat-o, corectat-o și am pregătit-o pentru tipar. De asemenea i-am scos în ediție bilingvă – română și ucraineană, bucletul dedicat celor 80 de ani ai ei. Elena Fedoreac a trăit 89 de ani, trecând la cele veșnice cu circa 5 ani în urmă.
De la Budineț, vom poposi la Pătrăuții de Sus, o altă mândră localitate de pe Valea Siretului. Și acest sat bucovinean a dat lumii personalități de vază, așa cum sunt teologii Ioan Vască și Simion Reli, ambii au trăit și activat în România, unde sunt și îngropați, primul la București, iar al doioea la Suceava. La Moscova locuiește doctorul în științe istorice, omul de științe, care a nimerit în Enciclopedia celor mai învățați oameni din lume, Constantin Bahnean.
Azi, vom vorbi despre folcloristul și poetul popular, regretatul, Dragoș Tochiță. De mic copil i-au plăcut obiceiurile și tradițiile populare ale satului bucovinean. După absolvirea școlii din satul natal și-a continuat studiile la școala de cultură din orașul Cernăuți, mai pe urmă a absolvit și liceul forestier din orașul Storojineț. A fost o vreme director la căminul cultural, apoi până la pensionare a muncit la combinatul forestier din comuna Ciudei.
A fost un vrednic animator al vieții culturale. A înființat și condus ansamblul de dansuri populare „Ciobanii” din satul de baștină Pătrăuții de Sus. A participat cu acest ansamblu la diferite festivaluri, obținând trofeie, premii, diplome. A participat la mai toate sărbătorile noastre naționale, a fost printre membri activi ai societăților, „Mihai Eminescu”, „Golgota”. Mai mult decât atât, a condus și filialele locale ale acestor Societăți. A participat la Conferințe, Simpozioane, întâlniri cu oameni de suflet. A primit zeci de diplome, mențiuni, foi de laudă, mulțumiri, din partea secțiilor de cultură din regiunea Cernăuți, cât și a diferitor Societăți și instituții culturale din România. De asemenea a compus poezii populare pe cele mai felurite teme. Pe parcursul vieții a colindat satele de pe Valea Siretului, adunând de la oamenii simpli folclor. A adunat și selectat tradiții ale sărbătorilor de iarnă: colinde, urături, plugușoare. A cules cântece de cătănie, de mobilizare, de armată. A selectat obiceiuri și orații de nuntă, botez, hram etc. Era poftit cândva pe la nunți pentru a spune conocării, la luarea zestrei, la iertăciune, la cununie, la scoaterea colacilor, la venirea nuntașilor… A publicat prin ziare basme populare, legende, glume, proverbe, ghicitori, cimilituri, vorbe cu tâlc. Una din temele principale din creația populară a focloristului Dragoș Tochiță a fost tema deportărilor și suferințelor copământenilor săi în perioada de tristă amintire. Tot Dragoș Tochiță a scris și o mini monografie a satului de baștină. Toate acestea a reușit pe parcursul vieții să le adune între copertele a circa 8 cărți. Două dintre ele sunt dedicate celor ce au suferit, fiind deportați, împușcați la Fântâna Albă, celor care au avut de suferit fiind deschiaburiți, înscriși cu forța în kolhoz, cărora li s-au confiscat averile, care au fost duși la munca silnică, au fost judecați și condamnați pe nedrept de fostul regim sovietic. Dragoș Tochiță a compus poeme și poezii populare despre crimele fostului regim, despre oamenii care au avut de suferit, despre evenimentale tragice din istoria multmătimitului nostru popor.
A plecat din această viață, în vara anului 2022, la vârsta de 80 de ani. Este pomenit printre oamenii de vază ai satului natal.
În vecinătatea satului Pătrăuții de Sus se află un alt sat cu oameni gospodari și buni români. E vorba de localitatea Cupca, un sat situat pe afluentul Siretului, Siretul Mic.
Printre personalitățile de vază ale acestui frumos sat bucovinean se numără și poeta populară, folclorista Magdalina Morar. A fost o femeie simplă. Cel puțin așa spunea chiar ea despre sine. Deși la vremea ei a absolvit un liceu economic. A muncit în contabilitatea gospodăriei agricole locale. Dar adevărata ei vocație a fost poezia populară și folclorul. Regretata Magdalina Morar a compus zeci de istorioare, povestioare, legende, balade, poeme în stil popular. Cele mai multe au fost publicate prin ziarele noastre. Era poftită de organizatorii primelor sărbători naționale încă pe la începutul anilor -90 ai secolului trecut, pentru a citi poeziile sale populare. A scris despre diferite evenimente. Anume Magdalina Morar din Cupca, a selectat și adunat numele tuturor cupcenilor care au avut de suferit în vremea prigoanei bolșevice. Ea a fost prima din acest sat care a publicat numele sătenilor ei care au fost judecați, deportați, duși în Siberia sau Kazastan, a celor împușcați de enchevediști la Fântâna Albă. Tot ea a fost inițiatoarea comemorării lor la capelița ce s-a ridcat în memoria victimelor staliniste nu departe de biserica din Cupca. La toate ceremoniile de pomenire a martirilor neamului nostru citea poemele și poeziile ei proprii dedicate acestor triste și dureroase evenimente. Aceste poezii au văzut lumina tiparului în ziare, almanahuri, reviste, broșuri din Bucovina și România. Cu părere de rău o boală grea de picioare, a răpus-o și în 1999 a plecat la cele veșnice. La câțiva ani după dispariția ei, adunând cu greu, căci erau cam risipite acele publicații, ba nici fotografii nu au rămas prea multe, am adunat, după multă muncă și alergătură, totul ce am reușit să găsesc despre viața și creația ei populară între copertele cărții ei proprii „Viața trece, amintirile rămân…”. La Cupca a rămas, dăinuind peste decenii, deja, printre numele altor cupceni și numele regretatei folcloriste și poete populare Magdalina Morar.
Despre tragedia cupcenilor ce au avut de suferit în diferite perioade, au mai scris în cele două monografii, intitulate „Cupca, un sat din Bucovina”, autorii Petre Ciobanu (trecut în eternitate) și fostul director al școlii din Cupca, Domețian Cucuruz, cât și profesoara Lucica Dușceac și subsemnata.
Un alt sat frumos de pe Valea Siretului este Suceveni. Deși nu este o carte aparte publicată despre cei deportați, avem mai multe articole în monografia satului. A fost pregătită pentru tipar de profesorul pensionar Teodor Nicolaevici. Se numește simplu și frumos „Suceveniul între trecut și prezent”. Domnul profesor este autor a câtorva cărți despre satul natal.
Un sat nu prea mare, dar cu oameni gospodari și harnici este Prisăcăreni, situat alături de Suceveni. Nici acest sat nu are o carte apare despre cei ce au avut de suferit în vremea prigoanei bolșevice. Au în schimb o fiică destoinică, în persoana bibliotecarei șefe de aici, doamna Rodica Zegrea. Activă, harnică, energică, talentată, pricepută la toate. Scrie versuri deosebite în trei limbi: română, ucraineană, rusă. Este inițiatoare și organizatoare a multor măsuri literar-cultural-artistice în biblioteca pe care o conduce de atâția ani. Anume doamna Rodica a scos de sub tipar monografia satului ei de baștină „File din istoria satului Prisăcăreni”. Ca și în toate monografiile apărute în Nordul Bucovinei, în ultimii 20 de ani, și în monografia respectivă un capitol aparte este dedicat persoanelor ce au avut de suferit în perioada teroarei comuniste. Fiecare sat bucovinean, are martirii săi. Păcat că nu fiecare s-a învredncit de a avea o monografie a sa. Despre fiecare ar merita să se scrie. Ei merită să nu fie dați uitării.
Ne întoarcem din itinerarul nostru la Pătrăuții mei de Jos, satul cu cele mai multe cărți publicate anume despre sat și oamenii lui.
Despre chinurile îndurate a scris la Pătrăuții de Jos o cărticică nonogenara Aurora Opaeț, care nu este altcineva decât sora mai mare a savantului bucovinean Ilie Popescu. Istoria acestei cărțulii este simplă. Odată, la căminul cultural, fiind invitată la o întâlnire cu cei care au avut de suferit și au fost deportați, a povestit simplu și frumos despre anii tinereții ei, despre calvarul familiei, și mai ales drumul lung și anevoios al întoarcerii acasă. Atunci am convenit cu fratele ei, dl Ilie Popescu să așternem cele auzite pe paginile unei broșuri. Zis și făcut. Doamna Aurora a scris de mână întru-n caiet cele povestite. Dl Ilie a tipărit la calculator istoria aceasta. Eu am redactat-o, am mers la cea mai apropiată tipografie, în orașul Storojineț și am pregătit cartea pentru tipar. Astfel a apărut broșura „Așa mi-a fost destinul”. Doamna Aurora trăiește și acum la Pătrăuții de Jos. Are frumoasa vârstă de 91 de ani. Este încă în putere. Face treburi pe lângă casă. Duminica merge la biserică. Văzând-o, îmi amintesc cum regretata Elizaveta Bogdaniuc, căreia tot i-am pregătit cărțile pentru tipar, îmi spunea mereu „Ceea ce nu te omoară, te întărește”. Oamenii trecuți prin atâtea greutăți, s-au călit, au devenit rezistenți și puternici.
Despre cei deportați, în proză și versuri a scris mult poetul popular, folcloristul, profesorul Valeriu Zmoșu. Un om deosebit, care deși n-a trecut prin calvarul deportărilor comuniste, a simțit atât el, cât și familia sa teroarea comunistă care i-a măcinat sănătatea.
Valeriu Zmoșu a văzut lumina zilei în familia preotului Gheorghe Zmoșu. Mama sa Viorica, cu familia ei, a gustat și ea din amarul deportărilor. A avut fericirea și s-a întors acasă. Dar a fost scoasă la muncile câmpului, la kolhoz, și a căzut chiar pe lan, primind insult din care nu și-a revenit și a murit la doar câteva zile. Tatăl lui fiind preot, a fost prigonit mereu de autoritățile de atunci. Nu i se permitea să facă slujbă în biserică, era mereu persecutat, urmărit, stresat. A rezistat totuși și a fost mulți ani de zile preot în satul de baștină. Peste ani am publicat o carte despre el intitulată „Un vrednic slujitor al altarului sfânt”.
Profesorul Valeriu Zmoșu a avut și el de suferit mult. După ce a fost respins de la Universitatea cernăuțeană, pe motiv că este fecior de popă, cu greu a reușit să intre la facultatea de geografie de la institutul pedagogic din Tiraspol, Moldova. Deoarece era la facultatea fără frecvență, a trebuit să lucreze la fabrica de confecții din Pătrăuții de Sus, care funcționa pe atunci. Unii lideri de partid s-au stăruit să-l intimideze și pe acolo. Era mereu urmărit și suspectat. Dar a reușit să absolvească facultatea respectivă, obținând diploma de profesor de geografie, deși adevărata vocație a sa ar fi trebuit să fie filologia, așa cum visase. A fost mobilizat în armată, la marină, unde a trebuit să slujească 4 ani, deși avea sănătatea cam șubredă. Mereu hărțuit și intimidat, s-a ales cu o boală incurabilă, care îi macină sănătatea toată viața. Are noroc de soția sa Maria, de fratele său Ion cu familia sa, toți cadre didactice, care îl susțin și au grijă de sănătatea sa. Abia de prin anii -90 încoace a putut să lucreze pe profesie. Fiind și în prezent profesor de etnografie și folclor la liceul din Pătrăuții de Jos. A adunat obiecte vechi și a amenajat un muzeu etnografic de toată frumusețea. Zeci de vizitatori din întreaga lume vin până în ziua de azi la acest muzeu, situat în centrul satului nostru.
A scris și publicat versuri, poezii populare, folclor despre cele mai diverse ocazii. Totuși principala lui temă au fost deportările, suferințele, necazurile prin care el și cu familia sa au trecut. A scris și despre alte familii care au avut de suferit. Peste ani, toate aceste publicații, însoțite de o serie de fotografii și-au găsit locul în monografia folclorică a satului de baștină numită „Un sat bucovinean de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Jos, mărturii spirituale”.
Profesoara Elizaveta Bogdaniuc, originară din satul vecin Cupca, dar care a trăit la Pătrăuții de Jos, împreună cu mama și fratele Constantin (tatăl fusese dus în altă parte) a gustat din amarul deportărilor staliniste din plin. Tinerețea, anii cei mai frumoși ai vieții, i-a petrecut în Kazastanul îndepărtat. Totuși a avut marele noroc să se întoarcă, toți la baștină. Doamna Elizaveta a fost pedagog, profesoară de limba maternă, dar și directoare adjunctă pentru lucrul educativ la școala medie din satul Cupca, un sat învecinat cu Pătrăuții de Jos. După ce s-a pensionat și s-a
mutat cu traiul la Pătrăuții de Jos, a început să scrie poezii și mici istorioare pentru copii. Dar a scris și versuri despre cei deportați, cât și istoria vieții ei zbuciumate. Toate acestea i le-am publicat în cele două cărți ale ale ei, una dedicată copiilor, iar cealaltă cu titlul „O viață zbuciumată”, unde a și scris despre suferințele ei și ale familiei. A pregătit și o serie de fotografii. Aceste două cărți, cât și o traducere i le-am publicat, după ce le-am redactat, corectat și aranjat în forma cuvenită, la tipografia din Storojineț.
Tema suferințelor îndurate de românii noștri bucovineni nu l-a lăsat indeferent nici pe un alt consătean al nostru, fost deputat în parlamentul Ucrainei, de fapt primul deputat român al Ucrainei independente, domnul Ion Popescu. În cărțile sale sale, în special în cartea „Români din Ucraina” domnia sa s-a referit nu numai la pătrăucenii noștri, dar și la toți românii ce au avut de suferit, cât și la drepturile acestora.
Ion Popescu a văzut lumina zilei într-o familie de intelectuali în satul Pătrăuții de Jos. După absolvirea cu succes a școlii medii din localitate a susținut examenele de admitere la facultatea de filologie a Universității cernăuțene. După absolvirea ei s-a încadraat în munca pedagogică chiar la universitatea în cauză. A fost ales mai târziu deputat al poporului din Ucraina în câteva rânduri. Paralel s-a ocupat și de lucrul științific, urcând treaptă cu treaptă a ajuns doctor în filosofie. Actualmente este membru al mai multor Asociații și Societăți. Este președintele Consiliului Interregional al comunităților naționale din Ucraina.
Cel mai mult din întreg spațiul românesc din Nordul Bucovinei despre deportări, judecăți nedrepte, cei care au suferit enorm în vremea totalitarismului a scris și publicat savantul bucovinean, consăteanul nostru Ilie Popescu, președintele Societății publice „Golgota” din regiunea Cernăuți. Cred că mulți cunosc scrierile sale, îl cunosc și pe el personal. Pe scurt aș vrea să readuc în memoria cititorilor câteva crâmpeie biografice. A fost omul fără copilărie. Copilăria a fost timp de 5 ani de zile petrecută alături de mama, frații și sora Aurora în Nordul Kazastanului. A suferit frig și foame. Au rezistat prin rugăciunile mamei la bunul Dumnezeu. S-au întors la baștină. Au luat-o de la zero în toate privințele. Totul a fost distrus, n-au găsit nimic din fosta avere. A fost argat. Cândva din dorința sa de a învăța carte a citit chiar și la ușița deschisă a șparhatului, neavând nici lumânări de ceară. Totuși a reușit, prin greutăți, lipsuri, necazuri, să învețe carte. A obținut studii superioare. Apoi a continuat drumul spre culmile științei, ajungând doctor în științe filologice. Este primul om cu studii înalte din satul de baștină din perioada postbelică. Timp de 44 de ani a profesat la catedra de filologie română și clasică a Universității cernăuțene. A publicat circa 400 de lucrări științifice. A scos de sub tipar 33 de cărți. Aflându-se la odihna binemeritată a înființat în anul 2010 Societatea regională „Golgota”, pe care o conduce până în prezent. A ridicat prin satele bucovinene cruci comemorative în memoria celor deportați. De asemenea a scris un șir de cărți despre calvarul stalinist prin care le-a fost sortit să treacă nordbucovinenilor. Pentru meritele deosebite, alături de alți 7 savanți din Ucraina este introdus în Enciclopedia celor mai învățați oameni ai lumii. Este autorul primei monografi despe satul nostru de baștină „Pătrăuții pe Siret”, apărută la o tipografie din România, în anul 2000. De asemenea este membru al diferitor Conferințe, Simpozioane, organzații naționale și mondiale. Este cunoscut mai ales de participanții Simpozionului memorial din Pitești. Este activ la cei 84 de ani ai săi pe care i-a împlinit în vara anlui 2023. Este invitat în permanență la diferite întâlniri pe la școli, biblioteci, cămine culturale, saloane de carte din Bucovina și România. Deținător a zeci de diplome, mențiuni, foi de laudă pentru marea contribuție adusă la comemorarea jertfelor, pentru patriotism, românism. Cu circa 9 ani în urmă la împlinirea vârstei de 75 de ani, am scos de sub tipar cartea „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul”. Este primul Cetățean de Onoare al satului Pătrăuții de Jos.
Desigur, ca om, româncă, patriot al baștinii și neamului meu multpătimit, nu am rămas nici eu indiferentă la tema deportărilor și suferințelor pătrăucenilor noștri, dar și a altor oameni din satele și comunele apropiate sau mai îndepărtate.
Nemaivorbind de faptul că bunicul meu din partea mamei, Ilie Ștefureac, fostul primar al satului Pătrăuții de Jos, în mai multe rânduri, în total au fost 28 de ani, a avut de suferit de pe urma fostului regim de tristă și dureroasă amintire. Nu voi reda suferințele prin care a trecut, deoarece despre bunicul meu Ilie Ștefureac, bunica Iuliana Ștefureac, și întreaga noastră familie pe linie maternă, am publicat deja, cu câțiva ani în urmă broșura cu titlul „Răbdarea, floare rară”.
De asemenea am scris și publicat zeci de articole și 4 cărți proprii despre martirul neamului nostru, poetul crăsnean Ilie Motrescu. Despre viața și destinul său tragic am avut și comunicare tot cu câțiva ani în urmă la Conferința de la Pitești, bineînțeles, publicate ulterior în cartea a memoriei ce apare anual la Pitești. Despre destinul acestui vrednic bucovinean am scris și publicat sute de articole în presa scrisă, iar acum și online. Fac acest lucru anual, în preajma zilei sale de naștere – 18 august.
Despre un alt vrednic român, regretatul preot-protoiereu Gheorghe Zmoșu, care nu este altcineva decât tatăl cunoscutului folclorist și poet popular Valeriu Zmoșu, și care de asemenea a avut de suferit în vremea perioadei ateiste, am scos de sub tipar cartea „Un vrednic slujitor al sfântului altar”.
Cu câțiva ani în urmă am scos de sub tipar cartea „Fântâna Albă – un ecou al durerii ce dăinuie peste vremuri”, o carte, unde am selectat poeziile poeților consacrați, dar și a celor populari, despre marea tragedie a neamului nostru, ce a avut loc la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941.
De asemenea despre toți acești oameni, despre care am scris în acest articol, am publicat pe parcursul vieții zeci de materiale, fie că despre viața și destinul lor, despre munca de creație, le-am prezentat cărțile pe paginile ziarelor și revistelor noastre, de-a lungul anilor, i-am felicitat atât cu zilele de naștere, cât și cu aparițiile cărților. În permanență am organizat sau am contribuit nemijlocit la organizarea mai multor întâlniri, prezentări de carte, omagieri, aniversări etc.
Câteva cuvinte despre mine.
M-am născut în acest sat bucovinean. Aici am absolvit cu mențiune școala medie. Mi-am urmat studile la Universitatea de Stat, pe atunci, acum Națională din Cernăuți, la facultatea de limbi străine, secția de limba franceză. Sunt profesoară de limba franceză, cu un mare stagiu de muncă. Acum sunt și pedagog-organizatoare la liceul din satul Cupca, sat învecinat cu Pătrăuții mei de Jos. Sunt directoare pe principii obștești al muzeului istoric al satului Cupca. Am publicat și public articole pe diferite teme în ziarele și revistele noastre românești, dar și ucrainene. Până în prezent am publicat circa 3000 de articole în aproape 100 de publicații din Bucovina, România, Basarabia. Am scos de sub tipar 30 de cărți proprii și alte 20, unde sunt îngrijitoare de ediție. Cunosc la perfecție 4 limbi, și alte câteva parțial. Sunt membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina și USLR din Moldova. Președinta Asociației creștine ASCIOR din regiunea Cernăuți, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”, membră a Societății pentru Cultura și Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu. Laureată a premiilor „Olga Kobâleanska” – pentru literatură și a Premiului „I. Topalo” – pentru muzeografie. Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos. Particip de zeci de ani la toate manifestările culturale și literare din ținut, cât și la Simpozioane, Conferințe, prezentări de carte, festivaluri etc. Organizez pelerinaje pe la mănăstirile din Bucovina și România.
Acestea fiind spuse, voi încheia aici. Avem încă multe personalități de vază în frumoasa și multpătimita noastră Bucovină. Mulți oameni cunoscuți, dar și mai puțin cunoscuți au scris pe tema deportărilor și despre acei oameni, care au tratat în articolele lor de publicistică, sau în cărțile publicate tema suferințelor românilor și nu numai de pe această palmă de pământ. Avem încă multe de scris și de povestit despre acești oameni. Ca și acei care au suferit nemijlocit, și ei merită să nu fie dați uitării.
ELEONORA SCHIPOR
