Pe 5 februarie anul curent s-au împlinit 30 de ani de la dispariția unui mare cărturar al Bucovinei: scriitorul, criticul literar, folcloristul și profesorul universitar Mihailo Ivasiuk. El a fost tatăl marelui compozitor bucovinean Volodimir Ivasiuk. Om de o cultură vastă, de o ținută demnă, adevărat patriot al Bucovinei, talentat, erudit, inteligent…
Mă număr printre acei tineri de odinioară care au avut fericirea să-l cunoască pe acest om deosebit. Eram studentă la Universitatea din Cernăuți. În anul III ne-a predat un curs de literatură ucraineană. Îl țin minte ca pe un om calm, corect, disciplinat, tacticos și amabil, dar cu o mare durere în suflet. Se părea că uitase să mai zâmbească. Nu trecuse niciun an, sau poate tocmai se împlinea un an, de la marea tragedie care lovise familia Ivasiuk – fusese ucis mișelește de iscoadele fostului regim totalitar sovietic unicul său fiu, compozitorul, cântărețul și omul de cultură Volodimir Ivasiuk. Despre misterioasa sa moarte, noi, studenții anilor ’80, vorbeam doar în șoaptă. Pe atunci, asemenea subiecte erau strict interzise. Se auzeau doar zvonuri despre tragica lui dispariție. Iar durerea tatălui, ca și a mamei și a celor două surori, era imensă.
Peste ani, aveam să aflu că o dispariție la fel de misterioasă, pusă la cale de cerberii regimului, l-a avut ca victimă și pe poetul român, martir al neamului nostru, Ilie Motrescu din Crasna. Același scenariu, alte personaje, o altă variantă a dispariției, doar că la un deceniu distanță. A fi patriot – român, ucrainean sau de altă naționalitate – era pe atunci considerat o crimă.
De câteva ori, câțiva dintre noi, studenții care frecventam Facultatea de Jurnalistică a Profesiei Obștești, am fost invitați la ședințele unor cercuri literare. Acolo l-am revăzut pe profesorul universitar Mihailo Ivasiuk, alături de alți scriitori care, cu timpul, aveau să devină cunoscuți în întreaga lume. Vorbea liniștit, cumpătat, calm și sincer, dar era mereu obsedat de aceeași durere și tristețe, care, se pare, nu l-au mai părăsit niciodată.
Așa cum menționam mai sus, frecventam cursurile de jurnalistică, iar printre colegii mei de la diferite facultăți se afla și sora mai mică a lui Volodimir Ivasiuk, fiica profesorului Mihailo Ivasiuk, Oxana. Mi-a fost colegă de grup. Ambele am absolvit Facultatea de Profesii Obștești, la secția jurnalistică, cu diplome roșii. De altfel, am fost singura româncă din acea promoție care a obținut o astfel de diplomă.
Noi, studenții români, pe atunci numiți „moldoveni”, aflasem că profesorul Myhailo Ivasiuk cunoștea și limba română. Desigur, era familiarizat cu literatura și cultura noastră, cu marii înaintași ai neamului.
Mihailo Ivasiuk și-a iubit baștina, a ținut la credința străbună, la datini și obiceiuri, la literatura și cultura bucovineană.
În muzeul istorico-etnografic al satului Cupca, aflat în incinta liceului, păstrăm mape întregi cu reviste, ziare, fotografii și reproduceri ale multor personalități din diverse domenii. Printre ele se află și cele dedicate celor doi mari bucovineni, tatăl și fiul – Volodimir și Mihailo Ivasiuk.
Noi, bucovinenii, am trăit mereu în pace și bună înțelegere cu toate naționalitățile conlocuitoare de pe aceste meleaguri. Ne iubim limba și neamul, dar respectăm și limba, cultura și obiceiurile altor popoare. Bucovinenii au dat mereu dovadă de înțelepciune și toleranță față de cei care îi respectă. Tocmai de aceea, personalități precum scriitorul și patriotul Myhailo Ivasiuk merită toată stima noastră, iar cel mai important este să nu-i dăm uitării.
La orele de literatură ucraineană, în aceste zile, se vorbește și despre scriitorul și omul de cultură, profesorul Mihailo Ivasiuk. Mai ales că, tot acum, avem date importante de comemorat, precum Ziua Internațională a Cititului Împreună, Ziua Limbii Materne și ziua marelui scriitor basarabean Grigore Vieru.
Cunoașterea și promovarea culturii, literaturii și a personalităților bucovinene, dar nu numai, reprezintă una dintre prioritățile muncii tuturor pedagogilor din liceul nostru.
Eleonora Schipor, profesoară la liceul din Cupca
